M-am săturat de păpuşi prinţese sau bebeluşi. E plină casa, sau mă rog, camera Petrei de ele. Aşa că nu ştiu prin ce minune, la ultima vizită într-un magazin de jucării a fost de acod să luăm setul de mai jos:

Din cutia cu pricina se scoate un sac de praf care amestecat cu apa dă ghips sau ipsos, un set de culori, un fel de cauciuc în formă de cal, un suport pentru pus la întărit şi o pensulă. Iniţial m-am cam desumflat privind cauciucul. Am zis că n-aaaaare cum să iasa ca pe cutie!

Dar ne-am apucat totuşi de treabă

Sa vezi şi să nu crezi, iată ce a ieşit în numai 3 ore! Chiar a ieşit!

Aşteptăm acum să se usuce şi ne apucăm de pictat.

Praf mai e suficient, presimt că vom căuta loc pentru o herghelie de căluţi. Revenim cu etapele următoare ale creaţiei, că până acum a fost floare la ureche!

Să fii femeie e un lucru greu… uneori. Să fii mamă în schimb e un lucru extraordinar! Şi dacă ai momente când crezi că e greu sa fii de toate + mamă, vine câte o zi din asta …

Nu vreau să vă relatez vreo telenovelă sau cine ştie ce scenariu amoros. Vreau doar să vă povestesc o scenă trăită ieri, în autobuz, care dovedeşte că nu poţi cunoaşte şi judeca un om cu ochii. Şi că există şi la noi discriminare, chiar dacă nu suntem atât de conştienţi de ea.

În autobuz un tip de culoare. Mărturisesc că privindu-l cu ochii şi eu am avut tendinţa de a strânge geanta lângă mine, avea genul acela de fizionomie pe care o întâlneşti în filme, tipul negativ, tipul care fură genţi pe stradă. Îl văd cum îşi caută biletul într-un portofel îngrijit şi departe de a fi cel al unui hoţ. Încearcă apoi să se strecoare spre aparatul de taxat, moment în care un moş uşor sărit de pe fix (asta ca să îi dau circumstanţe atenuante) începe să urle: “Ia mâna de pe mine nenorocitule. Ia mâna! Să nu te mai atingi de mine, nenoricitule!” “Pentru bilet domnule!” răspunde politicos nenorocitul. Şi trece mai departe ingnorând istericalele care mai continuă cu chestii de genul: “lasă că ştiu eu să fac diferenţa între adevăr şi minciună” etc etc Mă uit în jur şi privirile celorlalţi pasageri oscilează între amuzament şi solidaritate. Momentul trece.

În minutul următor aud o voce caldă, vorbind o engleză perfectă. Nenorocitul vorbea la telefon cu prietena, iubita, soţia, nu contează. Era muzică în urechi nu alta. A încheiat plin de tandreţe: “I will be late…, take care, love you”.

De ce am scris despre asta? Pentru că m-am ruşinat în faţa propriei mele percepţii greşite. Pentru că mi-a fost milă de bătrânul amărât de viaţa şi de înşelăciunea la care ţara asta ne supune în fiecare zi. Pentru că l-am admirat pe bărbatul de culoare pentru felul elegant în care a ignorat, pentru calmul pe care şi l-a păstrat în conversaţia cu iubita sa.

Pentru că a fost o lecţie pentru mine. Şi poate fi şi pentru voi.

Cam aşa se vede ziua de astăzi, de la varsta de 6 ani jumătate.

Am citit şi am susţinut de multe ori teoria care spune că atunci când îţi doreşti un lucru cu adevărat sigur reuşeşti. Că dacă ceri ţi se va da. Am aprobat zâmbind propoziţii de genul “Cand iţi doreşti cu ardoare ceva, întreg universul conspiră pentru a te ajuta să-ţi împlineşti dorinţa”. Ca tot omul (ca să nu zic românul) am omis faptul că dorinţa singură nu ajută la nimic – şi poate să îmi spune oricine că nu e aşa că nu îl cred. Trebuie să acţionezi, să faci ceva, să spui măcar lumii ce vrei sa realizezi.

După o perioadă de tăcere, în care m-am dedicat 100% proiectelor şi pasiunilor personale – care mărturisesc că mi-au ţinut mintea peste măsură de ocupată şi portofelul nepermis de gol – m-am hotărât şi eu să vorbesc, să cer. Măcar de dragul de a proba teoria şi de a vedea dacă cineva mă aude, dacă cineva poate să îmi răspundă.

Universule, eşti pe fază?

Aşadar îmi caut de lucru oameni buni! Urgent, adică grabnic, imediat, iute, îndată, rapid, repede, care necesită o rezolvare imediată, care nu admite amânare.

Pun un link aici şi la profilul meu pe care v-aş ruga să îl ignoraţi Asta pentru am abandonat postura de manager şi nu vreau să par “overqualified”.

Tot ce îmi doresc este să continui să scriu şi să trec de faza “pentru propria mea plăcere”. Pot acoperi subiecte diverse, pornind de la binecunoscuta pasiune pentru călătorii (LumeaMare) până la alte domenii care ţin de cultură, social, life, copii, comunicare, design, antrepreroniat şamd. Pot face orice altceva atât timp cât e vorba de proiecte part time, project based sau orice altă formă de program flexibil. Întrebaţi-mă, provocaţi-mă şi vă mai spun!

Şi dacă nu aveţi un proiect sau job, poate aveţi măcar un sfat, o recomandare, o idee. Pe bune că după aproape 8 ani de independenţă e destul de greu să te pui în postura de “aplicant”.

Gata, am cerut! Now what?

Spuneam aici ca nu este corect ca un copil sa creasca fara sa se bucure de ambii parinti. Spuneam ca nimeni nu trebuie sa paraseasca lumea pana nu lasa ceva in urma. De aceea m-am oferit sa vand orice pot, articole, pozele lui Alex, ba chiar, la cererea prietenei mele Alina, desene de amator – pentru ca asta sunt, un maaaare amator in acest domeniu.

Si iata inca o “creatie”, dupa care ma intorc la ce stiu eu mai bine sa fac.

Puteti sa luati imaginea, sa o vindeti, sa o trimiteti pe mail. Daca va aduna chiar si 10 euro eu voi fi multumita!

Fiti buni, fiti generosi!

Incurajata de succesul pe care l-a avut zana mea in campania de strangere de fonduri pentru Daniel Raduta, Petra s-a hotarat sa faca si ea o zana.

Iata zana mea

si replica

Despre Daniel Răduţă şi invitaţia mea la donaţii şi ajutor am mai scris când m-am scos la vânzare. Şi pentru că la noi în familie ce face stânga face şi dreapta, am zis că ar putea şi Alex să iasă la “vânzare”. Nu, nu vă gândiţi că îl dau de tot, ştiu ca e pasăre rară şi nu-l las să scape din mână nicicium. Însă pasărea asta rară – care e a mea, să se înţeleagă – face poze frumoase. Ideea a venit de la o prietenă, Loredana, care a hotărât să doneze nişte bani contra unor poze. Şi poate că se nimereşte să aveţi şi voi nevoie de o fotografie sau mai multe în perioada aceasta. Pe cât este posibil vom încerca să vă ajutăm şi nu vom cere decât să donaţi ceva în contul lui Daniel.

Găsiţi toate detaliile la el pe site: http://danielraduta.ro/

Daniel Răduţă. Un om ca toţi alţii, puteam fi eu, puteai fi tu. Într-o zi ai noroc şi câştigi un premiu la o tombolă. În altă zi ai noroc şi afli că ţi se va naşte un copil. Şi ştii că totul va fi bine pentru că cineva veghează, pentru că ţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău, pentru că un copil are nevoie de ambii părinţi.

Putea fi un secenariu valabil şi pentru Daniel Răduţă, aşa cum este pentru mine. Dar, din nefericire, nu întotdeuna este aşa. Daniel a aflat că are leucemie acută limfoblastică. Şi de atunci scenariul vieţii sale s-a schimbat.

De astfel de destine afli zilnic, e vorba de copii sau de tineri, oricum părerea mea e că nu contează vârsta, fiecare are dreptul la viaţă şi se face o mare nedreptate. Dar nimeni nu poate greşi atât de mult încât să merite să plece din lumea asta înainte de vreme. Nu înainte de a lăsa ceva mai mult în urma lui, fie şi prezenţa în copilăria sau adolescenţa unui copil.

Din nefericire nu putem ajuta pe toată lumea. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm şi să nu mai facem nimic. Chiar şi susţinerea morală ajută. Asta dacă nu puteţi da bani, care oricum sunt extrem de necesari. Vă invit să urmăriţi povestea lui Daniel şi să vedeţi cum, cu ajutorul mai mic sau mai mare al unor Oameni va reuşi să învingă boala.

Nici eu nu sunt în cea mai roz situaţie acum. Nici eu nu voi putea dona o sumă considerabilă. Dar o voi face, atât cât pot. În plus am decis, inspirându-mă după multe alte exemple şi după faptele unor persoane extraordinare, care sunt Zânele (cum nu credeaţi că mai există Zâne?) să mă vând, nu pe mine ci pe ceea ce ştiu eu să fac mai bine.

Vă propun aşadar următorul scenariu din care nimeni nu va ieşi decât mulţumit că a făcut o faptă bună.

Voi îmi cereţi un articol pe orice temă, pentru a-l publica la voi pe blog, la voi în revistă, oriunde doriţi. Orice temă mai puţin fotbal, tehnologie sau IT – deşi domeniile respective ar fi cu adevărat o provocare pentru câteva articole pline de haz.

Eu ofer articolul  contra unei sume de bani, nu impun limite, mă bazez pe bunul simţ. Oricât peste zero va fi util pentru Daniel.

TOŢI banii pe care îi voi încasa vor fi donaţi pentru Daniel.

În final veţi reuşi să donaţi bani şi să aveţi şi ceva nou pe blog. Cum vi se pare?

Acum aştept propuneri …

PS: Pentru cine mă cunoaşte mai puţin, puteţi arunca un ochi la articolele semnate Roxana, atât pe acest blog cât şi pe LumeaMare

Dacă nu vă interesează prounerea mea, măcar anunţaţi mai departe şi rugaţi oamenii să facă ceva. Orice. Dacă aveţi alte idei sau obiecte la care puteţi renunţa pentru o licitaţie, spuneţi-mi / roxana (dot) farca (at) idstudio (dot) ro / sau trimiteţi un mail la zanarim (at) gmail (dot) ro.

Am povestit mai devreme cum face Petra când desenează şi cum ne surprinde de fiecare dată cu micile trucuri pe care le “fură” de la noi. Am uitat să spun că pentru ea desenul înseamnă:

- cea mai importantă ocupaţie când se trezeşte – uneori nu vrea nici pe ochi să se spele până nu face un desen mic

- cea mai importantă ocupaţie când vine de la gradi, cu greu reuşim să scoatem geaca şi căciula de pe ea în timp ce s-a aşezat deja la masă şi creionează ceva

- un mod de a-şi cere scuze, atunci când face vreo boacănă

- un mod de a-şi demonstra că e cea mai tare

- un joc preferat din cauza căruia ne-am apucat toţi din familie (ok, mai puţin bunicul) de desenat

Voi ce astfel de pasiune aveţi? Care să vă ajute în toate punctele de mai sus?

Ultimele ei desene m-au lăsat cu gura căscată. Priviţi detaliile (uneori acoperite stângaci de culoare), mişcarea, proporţiile. Ştiu că sunt mama ei şi implicit exagerez, dar e foarte frumos!

Balerine

Fetiţa din Bolt

Mica Sirenă

Portret de mami

Alta balerină, zână de data aceasta

Albă ca Zăpada

Scene şi personaje din Pinocchio

Căţeluluşa e şi ea balerină

sau are puteri, a se vedea puterea tornadei

iar mami mai merge şi la petrecere, se pare că doar atunci când e soare şi senin