A trăi în România e reconfortant şi amuzant. Dacă te întreabă un străin cum te simţi poţi să îi răspunzi că e ca şi cum ţi-ai bate singur cuie în talpă în fiecare dimineaţă iar seara ai râde în timp ce ţi se scoţi.

S-a mai terminat o zi aşa că hai să vă povestesc despre cuiele de astăzi.

Cuiul numărul 1: ITMB! Cine nu are ITMB să îţi cumpere. Neapărat! Nu cumva să rataţi aceasta şansă unică în viaţă, nu cumva să nu experimentaţi cozile de vară în jurul clădirii sau striveala comunistă din interiorul clădirii, pe timp de iarnă. Pe principiul cui pe cui se scoate, nişte oameni luminaţi s-au gândit ei bine că dacă tot au angajaţi şi tot trebuie fimele să facă tot felul de declaraţii, de ce să nu vină şi personal să le aducă? De ce să facă un sistem de raportare online care să cuprindă tot ce trebuie, inclusiv state de plată sau modificări de salarii??? Nu, să ne ferească domnul de aşa o greşeală. O perioadă am refuzat să le calc pragul. Am citit undeva, chiar pe pereţii lor, că se pot trimite prin poştă şi aşa am şi făcut. Credeţi că au deschis vreodată plicurile? Nu, vai de mine, dar cum să facă ei aşa ceva, e neplăcut, cum să trăieşti fără cuie în talpă! Nu mai bine te ameninţă ei cu o amendă de te trec năduşelile în timp ce sapi după confirmările de primire? Ideea e că până la urmă tot tu le duci, dar măcar nu faci drumul lunar.

Astăzi am încercat să mă duc personal cu statele. Uite aşa, ca divertisment, ca să îmi mai plimb şi eu cuiele. N-am rezistat nici 5 minute în aerul ăla închis. După ce mi-am pierdut o oră ca să ajung la ei, m-am întors la poştă.

Cuiul numărul 2: Poşta Română

Ştiaţi că pentru a trimite o scrisoare cu valoare declarată (asta ca să poţi declara ce e în interiorul plicului şi să eviţi o amenda colosală) trebuie să completezi 4 formulare? Cred că am scris numele firmei de mai multe ori decât am avut ocazia să o fac în ultima jumătate de an.

Cam aşa suntem noi, când am putea să ne uşurăm viaţa alegem să ne înfingem nişte piroane în tălpi. Şi culmea e că nimeni nu urlă…

Tot am promis că vă arătăm noul nostru “look” aşa că îl plasăm în contextul unei treziri leneşe, sub raze calde de primăvară. O săptămână bună şi frumoasă să aveţi!

Mai jos, aşa numitele LumeaMare şi LumeaMică

Aşa cum am presimţit, prima parte a fost floare la ureche până la a doua. Pare simplu dar nu e tocmai aşa, mai ales dacă nu ai cele mai potrivite pensule. În fine, după mai multe zile, după pauze şi puţină colaborare a ieşit asta.

M-am săturat de păpuşi prinţese sau bebeluşi. E plină casa, sau mă rog, camera Petrei de ele. Aşa că nu ştiu prin ce minune, la ultima vizită într-un magazin de jucării a fost de acod să luăm setul de mai jos:

Din cutia cu pricina se scoate un sac de praf care amestecat cu apa dă ghips sau ipsos, un set de culori, un fel de cauciuc în formă de cal, un suport pentru pus la întărit şi o pensulă. Iniţial m-am cam desumflat privind cauciucul. Am zis că n-aaaaare cum să iasa ca pe cutie!

Dar ne-am apucat totuşi de treabă

Sa vezi şi să nu crezi, iată ce a ieşit în numai 3 ore! Chiar a ieşit!

Aşteptăm acum să se usuce şi ne apucăm de pictat.

Praf mai e suficient, presimt că vom căuta loc pentru o herghelie de căluţi. Revenim cu etapele următoare ale creaţiei, că până acum a fost floare la ureche!

Să fii femeie e un lucru greu… uneori. Să fii mamă în schimb e un lucru extraordinar! Şi dacă ai momente când crezi că e greu sa fii de toate + mamă, vine câte o zi din asta …

Nu vreau să vă relatez vreo telenovelă sau cine ştie ce scenariu amoros. Vreau doar să vă povestesc o scenă trăită ieri, în autobuz, care dovedeşte că nu poţi cunoaşte şi judeca un om cu ochii. Şi că există şi la noi discriminare, chiar dacă nu suntem atât de conştienţi de ea.

În autobuz un tip de culoare. Mărturisesc că privindu-l cu ochii şi eu am avut tendinţa de a strânge geanta lângă mine, avea genul acela de fizionomie pe care o întâlneşti în filme, tipul negativ, tipul care fură genţi pe stradă. Îl văd cum îşi caută biletul într-un portofel îngrijit şi departe de a fi cel al unui hoţ. Încearcă apoi să se strecoare spre aparatul de taxat, moment în care un moş uşor sărit de pe fix (asta ca să îi dau circumstanţe atenuante) începe să urle: “Ia mâna de pe mine nenorocitule. Ia mâna! Să nu te mai atingi de mine, nenoricitule!” “Pentru bilet domnule!” răspunde politicos nenorocitul. Şi trece mai departe ingnorând istericalele care mai continuă cu chestii de genul: “lasă că ştiu eu să fac diferenţa între adevăr şi minciună” etc etc Mă uit în jur şi privirile celorlalţi pasageri oscilează între amuzament şi solidaritate. Momentul trece.

În minutul următor aud o voce caldă, vorbind o engleză perfectă. Nenorocitul vorbea la telefon cu prietena, iubita, soţia, nu contează. Era muzică în urechi nu alta. A încheiat plin de tandreţe: “I will be late…, take care, love you”.

De ce am scris despre asta? Pentru că m-am ruşinat în faţa propriei mele percepţii greşite. Pentru că mi-a fost milă de bătrânul amărât de viaţa şi de înşelăciunea la care ţara asta ne supune în fiecare zi. Pentru că l-am admirat pe bărbatul de culoare pentru felul elegant în care a ignorat, pentru calmul pe care şi l-a păstrat în conversaţia cu iubita sa.

Pentru că a fost o lecţie pentru mine. Şi poate fi şi pentru voi.

Cam aşa se vede ziua de astăzi, de la varsta de 6 ani jumătate.

Am citit şi am susţinut de multe ori teoria care spune că atunci când îţi doreşti un lucru cu adevărat sigur reuşeşti. Că dacă ceri ţi se va da. Am aprobat zâmbind propoziţii de genul “Cand iţi doreşti cu ardoare ceva, întreg universul conspiră pentru a te ajuta să-ţi împlineşti dorinţa”. Ca tot omul (ca să nu zic românul) am omis faptul că dorinţa singură nu ajută la nimic – şi poate să îmi spune oricine că nu e aşa că nu îl cred. Trebuie să acţionezi, să faci ceva, să spui măcar lumii ce vrei sa realizezi.

După o perioadă de tăcere, în care m-am dedicat 100% proiectelor şi pasiunilor personale – care mărturisesc că mi-au ţinut mintea peste măsură de ocupată şi portofelul nepermis de gol – m-am hotărât şi eu să vorbesc, să cer. Măcar de dragul de a proba teoria şi de a vedea dacă cineva mă aude, dacă cineva poate să îmi răspundă.

Universule, eşti pe fază?

Aşadar îmi caut de lucru oameni buni! Urgent, adică grabnic, imediat, iute, îndată, rapid, repede, care necesită o rezolvare imediată, care nu admite amânare.

Pun un link aici şi la profilul meu pe care v-aş ruga să îl ignoraţi Asta pentru am abandonat postura de manager şi nu vreau să par “overqualified”.

Tot ce îmi doresc este să continui să scriu şi să trec de faza “pentru propria mea plăcere”. Pot acoperi subiecte diverse, pornind de la binecunoscuta pasiune pentru călătorii (LumeaMare) până la alte domenii care ţin de cultură, social, life, copii, comunicare, design, antrepreroniat şamd. Pot face orice altceva atât timp cât e vorba de proiecte part time, project based sau orice altă formă de program flexibil. Întrebaţi-mă, provocaţi-mă şi vă mai spun!

Şi dacă nu aveţi un proiect sau job, poate aveţi măcar un sfat, o recomandare, o idee. Pe bune că după aproape 8 ani de independenţă e destul de greu să te pui în postura de “aplicant”.

Gata, am cerut! Now what?

Spuneam aici ca nu este corect ca un copil sa creasca fara sa se bucure de ambii parinti. Spuneam ca nimeni nu trebuie sa paraseasca lumea pana nu lasa ceva in urma. De aceea m-am oferit sa vand orice pot, articole, pozele lui Alex, ba chiar, la cererea prietenei mele Alina, desene de amator – pentru ca asta sunt, un maaaare amator in acest domeniu.

Si iata inca o “creatie”, dupa care ma intorc la ce stiu eu mai bine sa fac.

Puteti sa luati imaginea, sa o vindeti, sa o trimiteti pe mail. Daca va aduna chiar si 10 euro eu voi fi multumita!

Fiti buni, fiti generosi!

Incurajata de succesul pe care l-a avut zana mea in campania de strangere de fonduri pentru Daniel Raduta, Petra s-a hotarat sa faca si ea o zana.

Iata zana mea

si replica