Intr-un blog de idei iata ca mi-a venit paradoxala idee de a inaugura capitolul “n-am idee”. Ciudat, nu? Se intampla asta pentru ca am avut astazi revelatia faptului ca in timp ce eu ma stradui sa caut sau sa furnizez idei, exista o gramada de oameni in jurul meu pentru care “n-am idee” e un fel de filosofie functionareasca de viata.

Te poti intalni cu reprezentanti ai acestei categorii in multe domenii. De la vanzatorii din magazinele de electronice si electrocasnice care n-au nici cea mai vaga idee despre caracteristicile tehnice ale produselor aflate zilnic sub nasul lor, pana la cei ajunsi in pozitii mult mai inalte dar a caror idee despre responsabilitate se confunda usor cu hotia. Pe scurt: “n-am idee” si nici nu imi dau interesul sa am. Traiesc bine si asa, de ce sa imi bat capul?

Fie ca sunt vanzatori, profesionisti in diverse domenii sau politicieni, toti cei a caror ocupatie zilnica e sa dea din umeri si sa mearga linistiti mai departe, toti cei care nu se obosesc sa isi faca treaba asa cum ar fi de bun simt sa o faca arata de parca ar fi facut o inalta scoala de functionari. Nu vreau sa generalizez dar se pare ca in Romania fenomenul e cel mai raspandit in randul functionarilor. Oricine a avut de a face cu vreo Administratie sau institutie de stat stie ce vreau sa spun. Primul si cel mai raspandit efect al lui “n-am idee” e dezinformarea; pai daca eu nu stiu altul de ce sa stie?  

Si am sa dau si un exemplu ca sa se vada ca nu scriu fictiune.

Am vrut fac o operatiune simpla cum ar fi radierea unui punct de lucru. Ca omul care se vrea informat am deschis net-ul si am cautat. Am intrat mai intai pe siturile oficiale sperand sa aflu unde trebuie sa merg si cu ce hartii. Am gasit o gramada de formulare on line (surpriza placuta) insa n-am gasit o lista simpla din care sa inteleg pe care trebuie sa il folosesc si ce mai trebuie pe langa el. Am mai sapat si am dat peste o gramada de consultanti gata sa iti ia banii ca sa faca ei in locul tau operatiunea si sa te scuteasca de drumuri si nervi. O optiune buna daca ar fi ceva cu adevarat complicat. Am incercat sa depasesc faza paranoica in care m-am gandit ca e un complot si ca nu poti gasi informatii pentru ca tocmai cineva trebuie sa castige de pe urma dezinformarii. Pana la urma, dupa ce am strans ceva informatii de pe forumuri mi-am zis ca cel mai sigur e sa merg la sursa.

Am intrat la biroul “informare initiala”. Culmea, nu era coada. Am stat de vorba cu o doamna aparent draguta. Aproape ca am fost pacalita ca s-a schimbat sistemul. Mi-am luat hartiile de completat, am intrebat si repetat de trei ori ce trebuie sa aduc. Nu mare lucru, “na poftim ca nu e asa greu” mi-am zis. A doua zi am completat scolareste tot, mi-am facut temele si m-am prezentat la alt ghiseu cu actele. “Va trebuie si contorul de cuvinte, nu ati luat fluturasul de la informare initiala?”. Casc ochii mari si intreb ce e aia. Sunt privita cu plictis- e drept ca mi-a luat ceva sa fac legatura intre word count si traducerea in romana. Bun, deci cu actele in mana tre’ sa ma intorc la birou unde sa fac dovada ca si computer-ul meu stie sa numere cuvinte si semne chiar daca nu vorbeste decat engleza.

Dar inainte de asta ma duc drept la doamna draguta de ieri de la “informare initiala”. Si o intreb amabil (pastrand partile urate din limbaj in parantezele mintii) de ce nu mi-a spus de ieri TOT ce imi trebuie, mai ales ca am insistat sa imi spuna TOT. La care ea raspunde cu linistea habarnistului: “da’ de unde sa stiu eu doamna ce nu stiti dumneavoastra?”.

Deci exista in multe institutii birouri de informatii. A caror scop pe lume e sa furnizeze informatii. Sa uitam de amabilitate, de un “buna ziua” sau “la revedere” sa uitam ca acesti oameni ar trebui invatati sa isi intinda gura in forma de zambet din cand in cand. La minimul necesar ar trebui sa primim de la ei IN-FOR-MA-TII. Retineti insa ca acestea nu vor fi niciodata complete pentru ca functionarescu nu are idee de cata idee are interlocutorul lui iar ala o fi venit sa intrebe doar asa ca sa se afle in treaba…

Buna idee!

Cred ca devine o traditie sa ajung la mare la 2 mai de 8 martie. Am fost anul trecut, am fost si anul acesta. Nu vreau sa fiu ironica si imi exprim o opinie exclusiv personala, dar vizitarea litoralului romanesc extra sezon este singura sansa pentru mine de a ma mai intalni cu Marea Neagra. Si asta pentru linistea plajelor si pentru placerea de a mirosi aerul sarat si de a inchide ochii pentru a asculta valurile, muzica neintrerupta de manele sau terase care isi urla melodiile de top in timpul verii.  Extra sezon poti ajunge acolo in numai trei ore. Nu dai de cozi la iesirea de pe autostrada, poti sa nu te opresti decat direct pe plaja. Vietuitoare uitate de lume se apropie de tine si iti tin companie pe plaja goala. Cainii nu sunt agresivi pentru ca nu au uitat ca exista oamenii rai de care trebuie sa se apere. Bineinteles ca desi nu e lume pe plaja mizerii si gunoaie sunt asternute peste tot. Asa cum am intalnit si pe carari de munte si pe albii de rauri. De ce? Cand va invata aceasta natie sa isi respecte natura si sa nu o mai polueze cu surplusul sau de nesimtire? 

Foto: Alexandru Farca

Cu totii stim privirea aia compatimitoare a celorlalti atunci cand afla ca ne mutam. Se uita la noi cu intelegere si tristete pentru ca nu stiu om pe pamant care sa nu fi trecut macar o data printr-o astfel de experienta traumatizanta. Pai cum ar putea sa te bucure impachetarea milionului de lucruri de obicei gata prafuite si abandonate prin diverse colturi ale amintirilor uitate? Cum sa nu te gandesti cu groaza la scarile pe care le vei urca si cobori cu pachete in brate, la orele pierdute ca sa impachetezi pentru ca in scurt timp sa despachtezi? E o situatie absurda si totusi fara de rezolvare. E din categoria actiunilor “asta e, o facem si pe asta”. Dupa care urmeaza o serie de probleme la fel de absurde: lucruri puse bine pe care nu le vei mai gasi, lucruri pe care le cari la noua adresa ca sa ai de unde sa le arunci, o gramada de probleme tehnice a caror planificare prealabila se dovedeste inutila si utopica.

Am stat si m-am gandit si mi-am dat seama ca in ultimii 7 ani am trecut prin aceasta experienta de 5 ori. Simt deja privirile compatimitoare si ingrozite atintite asupra acestei pagini?

Daca stau si analizez mai bine gasesc insa si jumatatea plina a paharului. Cum ar fi fost sa nu fiu nevoita sa trec prin aceste mutari si ce s-ar fi intamplat? Si trebuie sa recunosc ca lucrurile ar fi fost mai rele decat as fi tentata sa cred la prima vedere.

Pai in primul rand mutarea este o ocazie excelenta de a scapa de lucrurile inutile cu care ne place la nebunie sa ne inconjuram. De la o experienta la alta am invatat ca orice lucru de care nu m-am atins in ultimul an este un lucru inutil si ca orice fel de sentimentalism al obiectelor si manie a pastrarii este asemenea unei boli de care daca nu ai scapat la vremea ei e momentul sa scapi acum. Deci printr-o astfel de experienta pleci la drum mai usor, mai curat, fara reziduuri.

In viata e tare bine sa mai schimbi peretii cutiei. Vrand nevrand si atat timp cat nu suntem intr-o meserie gen cioban, padurar sau salvamont, ne desfasuram activitatea intre niste pereti, intr-o cutie. Nimic mai plictisitor. Iesim din cutie douazeci si ceva de zile pe an cat tine concediul si cam atat. Asa ca oricat de dificila ari fi o mutare macar ai ferestrele pe alta parte a cutiei si vezi alt fel de mizerie peste drum.

Chiar daca nu te afli cu adevarat la inceput de drum si nu poti sa zici ca simti entuziasmul unui nou inceput, o schimbare de perspectiva face intotdeauna bine. Cica omul are nevoie de stabilitate si siguranta. As vrea eu sa vad omul care nu a cautat niciodata sa iasa din rutina cu orice pret. Cine arunca primul cu pietre?