Nu stiu daca oamenii au creat sarbatorile pentru ca au nevoie de ele pentru a se regasi sau sarbatorile au creat ceea ce este mai frumos la oameni. Cred ca de fapt nici nu conteaza foarte mult daca a fost mai intai gaina sau oul, iar cand vine vremea ca oul sa fie vopsit merita sa te retragi putin in adancurile tale umane, sa iti regasesti frumosul si apoi sa il scoti in afara spre a fi impartasit cu ceilalti.
Curatenia, piata, mielul, cozonacii, alergatul dupa cadouri si toata agitatia din jurul traditionalului festin culinar, desi contribuie la atmosfera de sarbatoare din jurul nostru are tendinta de a ne tine la suprafata lucrurilor, de a ne face sa uitam de sensul insusi al sarbatorii. Si de aceea te trezesti ca sarbatoarea a trecut si tot ce simti, in ciuda faptului ca ai avut ocazia sa stai alaturi de cei dragi, e o usoara frustrare si parere de rau. Cum, dupa atatea pregatiri, asta a fost tot? esti tentat sa intrebi.
Avem predispozitia umana de a fi de cele mai multe ori dezamagiti. De la faptul ca nu ne place cum ne sta parul pana la nemultumirile legate de realizarile noastre personale sau profesionale, zilele noastre sunt marcate mai mult de cautare decat de multumire. Cautam mereu altceva, ceea ce este un lucru constructiv si bun, este insasi sursa evolutiei noastre. Pentru ca nu suntem toti dispusi sa meditam cat e ziua de lunga la sensul vietii fara sa o traim cu adevarat. Si e invigorant sa luam viata in piept cu bune si rele, sa ne bucuram de o raza de soare mai mult decat de o camasa noua, sa apreciem un zambet mai mult decat un euro (ooo, ce idealista sunt), sa plangem cu sinceritate cand ne intalnim cu un necaz si sa invatam din tristetea lumii cat de importanta e viata. Intr-un film pe care l-am vazut aseara unul dintre protagonisti isi explica comportamentul iesit din tipar prin simpul fapt: “sunt viu”. Si cata dreptate avea! Pana la urma nimic din ce ne bucura nu poate fi mai frumos decat viata insasi. In zilele noastre nimeni nu ne mai poate rastigni in adevaratul sens al cuvantului pentru ca suntem mai buni sau mai inzestrati ca altii, nimeni nu mai are atat de multa putere asupra deciziilor noastre si sta destul de mult in libera noastra alegere cum sa ne traim clipa, ziua, anul, viata.
De aceea sarbatoarea isi are importanta ei in a mai incetini viteza cu care se scurg problemele, responsabilitatile si toate acele lucuri pe care “trebuie” sa le facem si a ne pune, in cazul sarbatorii Pastelui, fata in fata cu suferinta, cu invierea, cu miracolul.

Sa ne oprim asadar putin si sa ne bucuram ca suntem vii, ca maine e o noua zi, ca avem puterea de a merge mai departe si ca timpul este prietenul nu dusmanul nostru. Dar pentru asta trebuie mai intai sa invatam sa ne bucuram chiar si de simplul fapt ca timpul trece. Si trece frumos atat timpm cat tinem ochii deschisi pentru a vedea lumina, florile din copaci, desenul elaborat de pe ouale incondeiate, chipurile prietenilor si iubitilor nostri.

Sarbatori frumoase!

Anul acesta primavara a venit prea greu, de parca ar fi vrut sa ne tina in tensiune ca apoi sa sporeasca placerea intampinarii ei. Asadar atunci cand s-a hotarat sa cedeze si sa inceapa m-a gasit cu simturile intinse ca un arc, mai avida ca oricand sa ma bucur de caldura, de betia miresmelor primilor copaci explodati in alb si roz, de drumuri cat mai lungi si de un frumos debut al sezonului moto alaturi de prieteni.

Drumul spre Belgrad a fost primul mai lung pe anul acesta si cred ca nici o alta alegere nu ar fi fost mai inspirata. Din toate variantele de aproximativ 600 de kilometri de parcurs intr-o zi in proximitatea Romaniei nu stiu sa fi intalnit una care sa imi bucure atat de mult sufletul … chiar si cu pretul unor dureri acute in maini.

Am plecat cu chef de plimbare si eram gata sa ma bucur de drum oricum ar fi fost el. Si nu am fost de loc dezamagita de traseul destul de liber (mare bafta) si cu viraje generoase dintre Pitesti si Drobeta. Iar despre Serbia auzisem ca e frumos, insa nimeni nu ma prevenise corespunzator asa ca mi-a fost foarte greu sa tin gura inchisa (noroc cu casca inchisa ca nu mi-au intrat muste) pe primii aproximativ 60 de kilometri parcursi pe malul Dunarii. Stancile, tunelele, coastele pietroase, Decebal privind dupa noi cum fugim sa ne bucuram pe alte meleaguri, cetatea Golubac, cele 20 de tunele, soseaua libera au fost ingrediente care sa faca din acest drum antreul perfect pentru viitoare plimbari.

Si tot asa cascand gura la frumuseti, cu opriri lungi si dese, ne-a prins intunericul si am gresit drumul, ajungand totusi la Belgrad pe alta cale, nu pe autostrada. Un drum mai scurt de altfel si care ar fi fost mult mai frumos pe lumina … si cu siguranta mult mai frumos pentru ceilalti daca nu as fi fost eu si viteza mea ametitoare de noapte (nu spun cat ca ma ia politia pentru nerespectarea vitezei minime de deplasare).

A doua zi orasul ni s-a prezentat si el sub cea mai frumoasa lumina. Dupa ce am inceput ziua cu o traditionala Plescavita am luat-o la pas spre parcul cetate Kalmegadan. Ce poate fi mai frumos cand nu e nici canicula nici prea rece decat o plimbare prin fortareata, locul de unde vezi Sava si Dunarea imbinandu-se, fiecare cu nuanta lui de albastru? Ce poate fi mai placut decat o bere rece atunci cand simti pentru prima data in an ca te-ai incins de la mers? Si dupa toata plimbarea si o tura pe strada pietonala (inca o dovada ca toate orasele au asa ceva, mai putin Bucuresti) am sfarsit ziua pe Skadarlija, cea mai boema strada a Belgradului, la un pahar de vin bun si delicoase bucate locale.

O zi scurta de alfel. Si inca un drum lung a doua zi bineinteles. Un drum la fel de frumos. Asa cum era de asteptat muntii nu plecasera de acolo, nici cetatea si nici Decebal. Iar intunericul de la intrarea pe autostrada Pitesti Bucuresti la fel de neprietenos m-a facut sa imi simt amenintata existenta cu fiecare kilometru parcurs incercand ba sa ma feresc din calea bolizilor, ba sa franez ca sa las loc altor nefericiti sa se dea la o parte din calea altor bolizi. Deh, si mersul la 100 de km la ora are riscurile lui. M-am distrat doar imaginadu-ma pe mine insumi circuland pe autostrada cu un cutit urias infipt in spate, asa de tare ma durea un muschi de langa omoplat. Ar fi fost o imagine interesanta dar pe bezna aia cred ca nu a observat nimeni

Foto: Alex Farca