Nu sunt chiar un soarece de biblioteca dar pot spune ca am citit destul de multe carti in viata mea. Si indiferent ca a fost vorba de romane de fictiune sau autobiografice, intotdeauna am perceput continutul lor ca pe o experienta detasata de autor. Desi doar autorul poate face acea carte sa existe, odata ce ea ajunge in mainile unui cititor isi pierde orice fel de control asupra felului in care aceasta va fi asimilata, asupra sensurilor recreate si recodificate care o fac sa devina o alta experienta, a altor persoane.

Cand am inceput sa citesc Camino am intampinat pentru scurt timp o bariera psihologica. Desi suna paradoxal, nu stiam cum sa o citesc. Cunosteam autoarea de mai bine de zece ani, ii auzeam vocea printre randuri, ii vedeam expresia si ii recunosteam modul de a gandi, temerile si felul de a fi, ba chiar si anumite gesturi pe care mintea mea le proiecta clar pe pagini. Iar inainte de a incepe sa o citesc m-am temut ca nu imi va placea si nu voi sti cum sa ii spun acest lucru fara a o rani. Era o experienta noua si ma intrebam daca voi putea gusta continutul fiind atat de aproape de autor. Insa, asa cum am spus, totul a durat foarte putin. Chiar daca a trebuit sa renunt la a construi cu puterea imaginatiei caracterul, chiar daca vocea era deja cunoscuta si bine definita in urechile mele, subiectul a inceput sa ma fascineze foarte curand, curiozitatea a devenit mai mare decat prejudecata si relatia mea cu romanul a curs firesc, fluent, fara alte piedici, atingand epogeul intr-un sentiment de mare implinire la final.

Am regasit in periplul meu imaginar pe Camino, odata cu Veronica, multe idei si ganduri din categoria celor pe care le stim dar ne educam sa le ignoram. Am retrait alaturi de ea simplitatea vietii si bucuria zilei de azi. Am aflat cu placere despre importanta planificarii micilor nevoi zilnice si cata exactitate sta in alcatuirea rucsacului unui pelerin. Am invins obstacolele si am renuntat la toate obiceiurile si gandurile urbane inutile, care ne consuma un timp pe care am putea sa-l investim mai frumos si mai natural. Si am trait pe tot parcursul cartii o admiratie greu de exprimat pentru curajul si tenacitatea Veronicai, pentru puterea de a merge pana la capat pe un drum pentru care nici unul dintre noi, copiii civilizatiei scaunelor incalzite si a aerului conditionat, nu se poate considera cu adevarat pregatit.

Si totusi cata nevoie avem de Camino, sau de ceea ce putem invata pe el! Coelho spunea ca drumul spre Santiago este drumul oamenilor obisnuiti. Aceasta pentru ca adevarurile despre noi nu sunt nestemate inaccesibile, destinate doar unei anumite categorii de oameni. De aceea mi-a placut foarte mult felul de a scrie al autoarei: simplu, direct, fara dorinta de a impresiona sau cu pretentii de a ne invata o lectie. Veronica isi descrie cu modestie dar cu farmec trairile zilnice si propriile sale concluzii: “Mi-am privit slabiciunile cu ochi limpezi si am inteles, intr-o noua revelatie, ca vine o vreme cand trebuie sa renunti: la o relatie, la un tipar de gandire, la un fel de confort, la rutina, in cel din urma chiar si la siguranta. A merge inainte inseamna un risc, uneori renuntare, uneori durere, dar e singura cale de a ne descoperi, altfel nu facem decat sa batem pasul pe loc.”
Nu sunt un critic literar si nu pot citi o carte analizand-o in acelasi timp. Nu ma pot detasa de mesajul ei sau de felul in care rezonez cu povestea ei. Am satisfactia ca am citit o carte buna atunci cand aceasta ma inspira sau ma imbogateste, cand imi deshide ochii asupra unui nou mod de a gandi, cand imi exprima propriile credinte intr-un mod neobisnuit si proaspat, cand simt acea invidie constructiva ca nu am scris eu acele randuri sau ca nu am trait eu acele sentimente. Cand pot spune la sfarsit: cartea aceasta a fost scrisa pentru mine si candva ii voi urma exemplul.

Iar Camino este pentru mine un drum de urmat, in viata de zi cu zi sau chiar intr-o calatorie. Iar daca nu o voi putea face cu pasul – ceea ce totusi mi-as dori foarte mult – imi va face oricand placere sa retraiesc literar experienta acestei calatorii alaturi de buna mea prietena, Veronica Dragoi.

Coperta: id studio

Am terminat astazi cartea lui Patrick Suskind si la finalul ei nu m-a parasit aceeasi stare pe care am simtit-o in timpul lecturii: nu m-am putut hotari daca sa o iubesc sau sa o urasc. Pe masura ce inaintam in paginile ei am trait momente de fascinatie generate de ideea acestui roman de a construi un destin in jurul olfactivului, momente de plictis generate de descrierile pe alocuri prea lungi, momente de placere la savurarea unor paragrafe cu un “parfum” unic dar si momente de oroare efectiva vis a vis de povestea bolnava in sine.

Surpriza pe care am avut-o a provenit dintr-o omisiune: am aflat abia acum ca titlul “Parfumul” ar fi avut si un subtitlu: “Istoria unui ucigas”. Daca acesta ar fi aparut pe coperta poate ca nu as fi cumparat cartea si probabil pe acest lucru a si mizat editura… Contrastul dintre nuantele rafinate si elegante ale ideii de parfum si ororile comise de un monstru uman poate ca m-ar fi pus in garda de la inceput asupra continutului.

Cartea este totusi o experienta literara ce (poate ca) merita traita. Lumea secolului al XVIII-lea este atat de bine descrisa incat ajungi sa o vezi si mai ales sa o “mirosi” dovedind o pasiune si un efort urias al autorului in documentarea asupra acestor timpuri. Mestesugul parfumerilor este fermecator descris iar pasajele referitoare la flori, esente sau uleiuri te vrajesc si ametesc ca atunci cand adulmeci prea multe parfumuri la rand. Iar personajul Grenouille, cel fara nici un fel de miros in ciuda talentului sau olfactiv situat chiar mai sus de genialitate, este cu siguranta un caracter greu de uitat. Inclinatia sa pentru mirosuri si parfumuri insa aluneca spre nebunie pana la a ucide si a fi ucis de ea. Nu spun mai mult pentru ca nu vreau sa stric nimanui placerea lecturii, daca poate fi numita asa

Inchei doar cu un adevar care razbate si din aceasta carte: oamenii se “miros” intre ei si aceasta “adulmecare” decide destine, apropie, uneste, dezbina. Ca e vorba de miros, vaz, sau un simt pe care nu il putem defini conteaza mai putin. Sunt parfumuri care ne plac fara sa le analizam si parfumuri pe care le detestam. Sau parfumuri asupra carora nu ne putem decide… ca aceasta carte.

Beau foarte rar Coca Cola. Dar imi aduc aminte foarte bine de zilele fierbinti in care o stica rece de Cola era o mica insula de racoare si placere dusa pana la limita dependentei

M-am obisnuit si fara. Nimic nu ma impiedica totusi sa admir noul ambalaj editie limitata … hainele de vara ale unuia din cele mai puternice branduri. Ma intreb daca vor fi disponibile si in Romania…

De 1 mai toata lumea munceste … la planuri de vacanta. Mai putin cei din domeniul turistic care, dupa o iarna de liniste (ma refer mai ales la statiunile de pe langa mare) se apuca pe bune de munca, pentru a intampina gastile vesele de turisti hotarati sa aduca mai devreme vara. Chiar daca zilele caniculare sunt inca departe, in calendarul ne-conventional 1 mai marcheaza debutul verii. Probabil ca multi dintre noi am fost macar o data in viata de 1 mai la mare. Si macar o parte dintre noi au facut macar o data o baie in mare de 1 mai. Asa ca da, la 1 mai vara poate sa inceapa!

Acum doi ani am fost in Varna, Bulgaria. Acum un an am ajuns pe insula Thassos. Anul acesta, pentru cele 3 zile a unui week-end ceva mai elastic (traiasca din nou ziua muncii) si a unui buget ceva mai putin elastic daca nu chiar intrat la apa, am optat din nou pentru Bulgaria. La recomandarea prietenilor si impreuna cu ei, am purces spre Nessebar.

Si uite asa, laolalta cu noi, in efervescenta zi de 1 mai soselele Bulgariei s-au umplut de mijloace de transport cu numere de Romania. Spre mirarea generala si in virtutea unui principiu nescris politistii au disparut din cale si au renuntat la vanatoarea obisnuita de 5 euro. Chiar si vremea s-a aratat ingaduitoare si a rasturnat toate previziunile oferind soare in loc de ploaie pe aproape tot drumul sau grabindu-se sa isi faca norma de udatura in timp ce ne aflam intr-un restaurant. Adica un complot general ca lumea sa se simta bine si sa cheltuie cat mai mult ca doar … o data pe an e 1 mai!

Dupa un drum superb pe sosele cu mult mai bune decat cele ale patriei noastre, ne-am cazat undeva in zona Sunny Beach, la un hotel de 4 stele care ar face de rusine multe locatii cu acelasi numar de asa zise stele din Romania. Nu in ultimul rand pretul ar face pe patronii romani sa crape de ciuda, pentru ca asa e romanul, in loc sa invete si sa ia exemplu, mai bine tine coada sus si da vina pe sistem, ignorand un adevar de baza: ca serviciile bune se vand de la sine si ca un lucru de proasta calitate nu poate fi scump oricate stele ar purta in frunte. Si ca turismul romanesc e un fel de cometa pe langa constelatia de optiuni aflata destul de aproape de granitele tarii.

Nessebar, aflat la mai putin de 400 de km de Bucuresti, ne-a fermecat. Bineinteles ca a trebuit sa facem un mic efort sa ignoram masele de turisti, asta nu ne-a impiedicat totusi sa ne bucuram de strazile boeme ale acestui oras vechi si sa ii admiram spiritul intact chiar si in ceea ce era nou construit. Daca multe orase au o strada pietonala veche Nessebar este el insusi o increngatura de astfel de strazi. E o insula a carei respiratie inspira si respira antic si medieval, a carui inima bate intre ziduri vechi si terase sau restaurante pitoresti si a carui trup se impodobeste in exces cu forme omniprezente atat de necesare turismului. Pe toate stradutele gasesti un amestec de suvenituri kitch, bijuterii, costume de baie, palarii, vechituri sau amintiri ale razboiului si tot ce tine de atmosfera pestrita a unui bazar de care, trebuie sa acceptam, ca aceasta parte a lumii nu se poate lipsi.
Fiecare straduta te suprinde placut cu ceva, fiecare piateta e incarcata de istorie. Un singur lucru a fost constant pe tot parcursul plimbarii si anume cererea repetata la nesfarsit a copilului pentru care toate piertrele din jur nu inseamna decat prelungirea inutila a momentului in care isi va gasi o papusica

Din pacate timpul a trecut repede si in a treia zi am pornit din nou la drum, cu dorinta clara de a reveni. Imi vine in minte o secventa din Alice in tara minunilor. Aceea in care isi sarbatoreste ziua de ne-nastere si in care un lucru foarte adevarat e scos la lumina. Ziua de nastere e doar o data pe an, mai ramam insa 364 de zile care pot fi sarbatorite pentru ca sunt zile obisnuite. Asa ca o fi 1 mai o zi importanta o singura data pe an. Insa mai raman inca multe alte zile obisnuite in care sunt sigura ca Nessebar poate fi descoperit si sarbatorit pe indelete.

Foto (ca de obicei): Alex Farca