Ne aflam in anul de gratie 2009, anul crizei economice. Iata ca se intampla si la nivel global, iata ca si “tarile calde” – adica paradisurile europene spre care visam noi, cei de pe plaiuri mioritice – se confrunta cu probleme financiare. Romania si asa nu o ducea prea bine si se dovedeste acum, mai mult ca niciodata, ca e loc de mai rau. Ce se intampla in publicitate? Marcile ezitante si conduse dupa ureche dau inapoi punandu-si mana la gura – gest impulsiv manifestat instinctiv in fata fricii. Marcile solide fac un pas scurt inapoi, isi reanalizeaza directia, dupa care pornesc cu incredere inainte, stiind ca nu taierea bugetului le va salva de la colaps ci relatia pe care o vor avea cu clientii, increderea si satisfactia acestora, felul in care vor ramane loiali si vor continua sa cumpere. E oricum mai bine sa ai clienti care sa cumpere mai rar, dar sa te aleaaga pe tine, decat clienti care dupa ce ca fac gestul mai rar, se mai duc si la competitie.
Chiar daca e criza, BMW Motorrad nu da inapoi si organizeaza ca in fiecare an Zilele BMW la Garmisch-Partenkirchen. Spatii mari, spectacole, peste 30.000 de posesori sau aspiranti prezenti, un eveniment de mare anvergura.

Dar sa coboram acum din lumea brandurilor si marketingului si sa aflam ce se intampla in lumea familiei F.

Duminica seara, acasa, cei doi soti navigheaza pe net.
Sotul F: Anul acesta e intre 3 si 5 iulie
Sotia F: Oau, ce fain, adica imediat dupa ziua mea. Ce mi-ar placea sa mergem, ofteaza ea, motociclista convinsa.
Sotul F: Pai stiu si eu…
Sotia F: Ce sa stii, e clar ca nu ne permitem…

Trec aproximativ trei saptamani.
Vineri seara, cei doi asezati la acelasi birou, in fata calculatoarelor.

Sotul F: Vine ziua ta. Ce facem?
Sotia F: Mergem la Garmisch?
Sotul F: Mergem?
Sotia F: Mergem! Cu o conditie. Nu plec fara copil, nu vreau sa imi zica “la multi ani” la telefon!
Sotul F: ….
Sotia F: ?
Sotul F: Biiiiine!
Sotia F: Sun-o acum pe mama ta sa fii sigur ca poate veni sa dea de mancare la catel.

Cam asa s-a decis aceasta calatorie. Genul acela de hotarare spontana luata impotriva oricarui argument rational, genul acela de “n-ar trebui dar vreau si daca vreau asta e, hai sa o facem si vedem noi dupa aceea cum ne descurcam”.

Va fi un drum fara doar si poate interesant. Eu singura pe motor, Alex singur in masina cu tartorita de aproape 6 ani, in floarea copilariei plina de hachite, miorlaieli si “vreau asa”, “vreau acum”. Am mai mers in formula aceasta insa de obicei mai avea companie un copil sau alte victime adulte in masina. Cel putin avem bucuria ca in toate locurile pe care ni le-am fixat pe traseu am mai fost, asa ca un cadru familiar ne va ajuta sa acordam suficienta atentie si copilului.

Si pentru ca am mai fost voi ilustra in imagini traseul – cel din afara Romaniei.

Povestea calatoriei pe 6 roti si imagini proaspete de pe drum – le vom impartasi la intoarcere!

Multe situri au o sectiune denumita: intrebari frecvente. Dar cum viata bate filmul sau, mai nou, netul, copilaria are inca o sectiune sa ne ofere. Si anume “intrebari foarte frecvente”.
Copilul nu se rusineaza de nestiinta lui. Ba mai mult, copilul uneori stie dar vrea sa stie sigur, de aceea te trezesti ca te intreaba si ceea ce credeai ca e de la sine inteles sau cunoscut de mult timp. Primesc deseori intrebari de genul: “ce este furtuna?” sau “de ce aduce vantul norii?” desi stiu ca a vazut cu ochii ei fenomenul atat in realitate cat si in fictiune. Sau ce inseama “cu atat mai putin?”. Copilul diseca propozitii auzite in desene animate si intreaba ce inseamna expresii care scoase din context reprezinta o provocare serioasa la logica adultului si la puterea acestuia de a oferi explicatii. Si asta pentru ca el nu se multumeste cu cea mai buna descriere posibila – oferita de actiune sau imagine – si vrea sa patrunda in sensuri, vrea sa vada cum se poate aplica altfel aceeasi idee, vrea sa auda explicatia. Pe scurt copilul vrea sa invete si o face cu tenacitate, insistenta si lipsa de jena.

Unde dispare aceasta dorinta si sinceritate atunci cand crestem? De ce ajungem sa ne temem sa punem intrebari? Ne-am creat tipare in care credem ca ne incadram datorita varstei si educatiei pe care consideram ca ar fi trebuit sa o avem. Si orice iese din tipar, faptul ca nu am citit o carte pe care toata lumea (sau asa credem noi) a citit-o, faptul ca nu stim (sau am uitat) elemente de cultura generala, ne face sa ne purtam stupid, sa dam din cap intelept fara sa intelegem o iota din discutie. O simpla intrebare sau o recunoastere a nestiintei noastre ne-ar ajuta sa ne completam golul din cultura sau sa ne bucuram cu adevarat de o conversatie, fara sa simtim nevoia puternica de a intra in pamant sau a schimba subiectul. Ni se intampla si la serviciu. Pretindem ca stim ceea ce nu stim cand pentru a nu gresi am avea nevoie de o simpla intrebare: “mi-ati putea acorda o zi pentru a ma documenta si a va raspunde?”. Mai grav, se intampla la nivel de popor si de mentalitate colectiva. Decat sa recunoastem ca nu stim sa facem un lucru mai bine comitem greseli si, in plus, sustinem hotarat ca am avut intentii bune.

Stati alaturi de un copil pentru o zi. Dar stati alaturi de el fiind atent si incercand sa numarati cate intrebari poate sa puna. Si recunoasteti ca la unele intrebari nu stiti sa raspundeti si ca la sfarsitul acestei zile ati devenit mai bogati, asta daca ati avut si initiativa de a da alt raspuns decat clasicul: “pentru ca asa e”.

In seara aceasta am fost la un concert al grupului Sound. Urechile noastre s-au delectat cu armonii familiare sau neconventionale – prin contributia dirijorului Valentin Radu ce a preluat bagheta de la Voicu Popescu pentru mai bine de o ora.  Dar mai greu decat incantarea auditiva a atarnat cea afectiva. Eu mi-am adus aminte de perioada in care Alex era si el parte din acest cor in timp ce Alex a putut sa retraiasca, chiar daca indirect, emotiile acelor timpuri.

Am revazut persoane dragi, ne-am bucurat pentru ca macar ei au ramas alaturi de Sound, punand in continuare pasiune in acest grup deosebit de talentat. 

M-am gandit ca avem de a face cu o ”muzica pentru suflet” in primul rand pentru ca de acolo vine. Din sufletul dirijorului Voicu ce a investit atat de mult timp si atat de multa munca, din fiecare glas ce se uneste in mod miraculos cu celelalte, sacrificand parca propria identitate in actul creativ al armoniei corale. 

Aplauze pentru Sound si mult succes mai departe!

Am promis ca voi descrie, pe masura ce descopar sau imi aduc aminte, ceea ce am invatat sau ceea ce ar trebui sa invat de la un copil. E foarte greu sa te desprinzi de varsta adulta, sa renunti la a face crize de panica si de nervi in fata manifestarilor copilariei si sa intelegi ca dincolo de rolul de a educa avem si datoria de a invata.

Astazi ma gandesc la felul in care un copil sfideaza limitele, reusind cel mai frecvent sa le depaseasca, in ciuda anilor sai ce pot fi numarati pe mai putine degete decat ai nevoie ca sa formezi doua maini. Copilul infrunta viata si pare sa nu inteleaga ce inseamna “trebuie” sau “nu trebuie”. Pentru el tot ceea ce face e un mod de a experimenta felul in care mediul reactioneaza la actiunile lui, inclusiv felul in care mama se crizeaza atunci cand el varsa intentionat paharul pe masa, ba mai mult cat de tare poate sa tipe mama daca va reusi sa verse sucul direct in farfuria cu mancare. Prin contrast, noi ca adulti incercam sa intram in tiparele pe care lumea din jur ni le-a croit, incercam sa respectam reguli si sa nu ne manifestam curiozitatea atunci cand ceea ce am putea afla ar afecta echilibrul conformist al lumii din jur. Noi ne-am invatat lectia cu “nu trebuie sa scuipi mancarea care nu iti place” si inghitim chiar si ceea ce nu e comestibil pentru a ne comporta ca niste oameni bine crescuti si civilizati. Si asta este bine, cum ar fi sa ne apuce nervii intr-un restaurant luxos si sa gesticulam agitati varsand sticla de vin pe care am dat peste o suta de lei?

Dincolo de atmosfera civilizata la care contribuie educatia noastra, ce am pierdut totusi pe drum?

Am pierdut tenacitatea de a testa limitele si a le impinge dincolo de locurile in care alte timpuri si alti oameni le-au fixat pentru noi. Am pierdut curiozitatea si dorinta de a experimenta dimensiuni ale vietii la care cu greu ajungem intr-o rutina ce se conformeaza unor tabieturi si reguli ce devin o falsa intrupare a personalitatii noastre. Si cel mai grav, am pierdut curajul de a sfida. De a intreba precum fetita mea: “si daca nu fac asta ce se intampla?”. Un copil are curajul de a evalua “riscurile” unei actiuni. De cele mai multe ori noi ne supunem doar, fara sa ne mai intrebam: “si ce se va intampla daca nu vom face asa, ci altfel?”

Poate ca din cand in cand ar trebui sa spunem nu, sa facem asa cum vrem noi si de ce nu, sa riscam sa fim priviti cu ochi critici de ceilalti. Sa ne pretuim libertatea ce ne-a fost oferita si sa folosim limitele pentru a ne ghida nu pentru a ne ingradi.

Intr-un interesant articol din NG Traveler am aflat ca maine, pe 21 iunie, este Ziua Internationala a Lentorii (sau ragazului cum a fost traducerea in revista).

Articolul mai povestea despre calatorii facute pe idelete, concept la care am aderat cu bucurie, simtindu-ma deodata mai putin vinovata pentru ca nu mai am chef sa fug dintr-un loc in altul si nu mai vreau sa calatoresc grabindu-ma sa vad cat mai multe. Experienta de pana acum mi-a dovedit ca ceea ce iti imbogateste cu adevarat sufletul sunt locurile pe care le vezi pe indelete, pe care le vezi sau revezi cu placere, fara sa te grabesti. Trebuie sa apuci sa simti viata de acolo, nu doar sa treci pe langa ea. Trebuie sa traiesti spiritul nu doar sa inregistrezi imagini pe camera.

Pana una alta maine nu voi pleca nicaieri. Nici nu voi participa la o plimbare calare pe magari sau un maraton lent in care cel care ajunge ultimul castiga. As vrea sa am ocazia asta dar se pare ca Romania este inca prea grabita ca sa organizeze astfel de evenimente. Dar voi avea timp sa fac lucrurile care imi plac fara sa ma grabesc. Si sunt sigura ca nu va trebui sa depun nici un efort ca sa reusesc.

O zi lenta va doresc!

„Si voi ati fost copii candva
si viata v-a schimbat
in lume ati pornit
si vise-ati implinit
asa cum ati dorit”

Fetita mea mi-a cantat aceasta veche melodie astazi si m-am gandit ca e momentul sa inaugurez o sectiune noua pe blog: lectiile copilariei. Atunci cand avem un copil consumam foarte multa energie incercand sa il educam, sa il invatam si suntem suparati pentru ca avem mereu impresia ca ceva nu merge, ca nu vom reusi niciodata. Si nu bagam de seama cat de multe lucruri putem invata noi de la ei. Voi vorbi despre tot ce am invatat sau ce ar fi trebuit sa invat de la copilul meu, in mai multe episoade.

Si pentru ca am inceput ziua cu acea melodie, astazi voi face exercitiul de a crede in basme, de a crede in poveste, de a lasa fantezia sa se confunde cu realitatea.

Copiii cred in poveste si nu au nevoie de dovezi sau masuri materiale. Ei nici nu isi pun vreo clipa problema daca exista Alba ca Zapada si unde traieste ea. Citim povestea Albei ca Zapada de cel putin trei ani si nu am fost niciodata intrebata daca exista, pentru ca pur si simplu un copil nu pune acest lucru la indoiala. Exista asadar printese, exista printi, zane si vrajitoare. Hai sa fim onesti, stim si noi ca exista, cel putin cu vrajitoarele si personajele negative ne intalnim zilnic, pot fi chiar sefa sau functionara de la un ghiseu. De ce nu ne-am intalni zilnic si cu Cenusareasa? Sau sa vedem in jumatatea noastra Printul? Putem sa mergem putin mai departe si sa intelegem ca si noi putem fi personaje de poveste. Suntem actorii principali in cea mai frumoasa fantezie posibila: viata noastra.

Astazi Alba ca Zapada mea a urcat pe scena. E sfarsitul celui de-al treilea an petrecut in Gradinita Bell. Si pot spune ca am asistat la unul din cele mai reusite spectacole de pana acum. Asa cum ne-am obisnuit intreaga serbare a avut un fir de poveste fermecator la care toate grupele au adaugat cate putin pentru a impleti educatia cu muzica, dansul cu fantezia, ghicitorile cu vesnicele intrebari ale copilariei. Copiii au fost linistiti, pregatiti, pareau stapani pe ei desi manutele strangeau de fustite sau pantalonasi in timp ce isi recitau rolul.

Felicitari Gradinitei Bell si tuturor celor care au muncit pentru a ne oferi si anul acesta, in ciuda crizei, un spectacol pe care cei mici il vor privi cu admiratie si atunci cand vor fi mari. Si care poate va fi un motiv in plus ca ei sa creasca pastrandu-si imaginatia si credinta in basm!

Iata ca am trait sa ne vedem copilul de nici 6 anisori pe scena mare a Teatrului National din Bucuresti. Luni, 18 iunie, La Sylphide a sarbatorit 10 ani de existenta dedicata frumusetii, baletului, dansului si dragostei pentru copii. Mici si mari, debutanti si consacrati, ne-au incantat cu un spectacol plin de fantezie si frumusete. Nu e nimic mai frumos pe lume decat puisorii usor zapaciti de cei peste 1000 de spectatori, nu e nimic mai emotionant decat efortul si munca de ani a unei balerine transformat cu gratie intr-un zambet si un dans ce se desprinde de pamant.

Multumim doamnei Lorelei Bari pentru ca a facut sa existe aceasta scoala si acest spectacol minunat, multumim doamnei profesoare Daniela Tebeica pentru valorile pe care le transmite, la fiecare ora, copiilor din grupa in care se afla si fetita noastra.

La multi ani La Sylphide!

Am terminat aseara “Vrajitoarea din Portobello” si am iesit cu parere de rau din transa pe care ti-o induce Coelho cu fiecare roman al sau. Chiar daca regasim la fundamentul fiecarei povestiri aceleasi motive spirituale sau mistice, ceea ce ma uimeste este faptul ca, desi el insusi un vrajitor al cuvintelor si ideilor, Coelho nu urmeaza ritualuri. Nici o poveste nu se repeta, nici un roman nu este la fel construit ca altul. De fiecare data ma astept sa gasesc asemanari si de fiecare data am surpriza de a descoperi ceva nou.

In “Vrajitoarea din Portobello” Coelho reconstruieste viata unei tinere din Transilvania fara sa apeleze la naratiunea obisnuita, intreaga carte fiind compusa din marturii ale persoanelor care au interactionat cu ea. Este incredibil cum poti da viata astfel unui caracter fara ca personajul insusi sa aiba vreodata “sansa” de a-si spune punctul sau de vedere. Si totusi, pe masura ce citesti marturiile, o cunosti si o intelegi ca si cum ai fi intalint-o personal pe Sherine, sau Atena, sau Hagia Sofia, oricare i-ar fi numele.

Oamenii inca se sperie de magie si multi sunt gata sa arda pe rugul prejudecatii pe oricine are un har sau poate sa simta si sa vada lucruri la alt nivel decat cel pe care il pot ei intelege. Din fericire un “vrajitor” precum Coelho reuseste sa se apropie de magie si de om prin fictiune si, desi nu garantez ca toata lumea il place sau il citeste, sunt sigura ca va scapa de rug.

Voi incheia si eu cu ultima propozitie din roman: “iubirea este”. Merita sa cititi insa tot pana acolo – fara sa trageti cu ochiul la final pentru ca e pacat sa stricati o mare surpriza – ca sa intelegeti cu adevarat aceasta propozitie aparent banala.

Marrakech contrasteaza in primul rand cu tot ceea ce te-ai obisnuit, cu tot ceea ce cunosti. Cand am ajuns acolo a trebuit sa renuntam la frica, in ciuda strazilor inguste, intunecate si a privirilor dubioase ce ni se aruncau. “Nu exista loc in care sa fiti mai in siguranta ca aici, puteti sa umblati pe strazi cat vreti pana la ce ora vreti, aici oamenii isi respecta religia si daca fac rau sunt aspru pedepsiti” – ne-a linistit gazda noastra, un francez in al carui riad ne-am cazat.

Strazile caramizii inguste si primitive contrasteaza puternic cu interioarele. De fapt exteriorul nici nu comunica cu interiorul, neexistand ferestre. Cu atat mai mare surpriza cand intri si te cufunzi in atmosfera linistita si superb decorata a unei curti interioare.

Improvizatia contasteaza cu bogatia detaliului si incarcarea decorativa pe care o gasesti in monumente, bazare, tesaturi.

Fierbinteala unei zile contrasteaza cu racoarea pe care o gasesti intr-o gradina sau cu cel mai bun suc de portocale din lume

Restaurantele luxoase contrasteaza cu festinul ce isi ridica fumurile, imediat ce se intuneca, asupra pietii Jemaa el-Fna

Si nu in ultimul rand turistii curiosi si cam decoltati contrasteaza cu portul acoperit al femeilor locale, cu dansatorii triburilor berbere, cu vracii, cu imblanzitorii de serpi, cu povestitorii, cu toti cei care anima la caderea serii aceeasi piata.

Usoara teama pe care o ai fata de o cultura diferita de a ta dispare pentru ca, prin contrast, incantarea isi face loc iar timpul capata alte dimensiuni in Marrakech, locul in care ceasul parca a stat.

Ma aflu in fata unei idei care pur si simplu ma lasa fara prea multe comentarii. O agentie a carei site de prezentare este un spot de youtube. Mai e nevoie sa explic cat de proaspata si iesita din comun este aceasta?

Nu imi este atat de ciuda incat sa nu ii felicit pe cei de la Boone Oakley si sa nu imi doresc sa vad astfel de idei indraznete si printre agentiile noastre…