… sunt eu. Si culmea, ma incearca un fel de mandrie fata de aceasta afirmatie. Asa e omul, daca nu poate fi cel mai smecher incearca macar sa gaseasca alta extrema. In cazul meu, cred ca pot sa aspir la pozitia de cea mai fraiera. Iata si argumentele pe care le-am pus la baza acestei declaratii:

1. Eu cred in reguli de circulatie si traiesc sperand ca, daca macar un om le respecta, e un inceput. Merg ca fraiera cu 50 la ora in oras, daca se pune galben consider ca trebuie sa opresc, daca vad un pieton fac tot posibilul sa ii dau prioritate. Si primesc, tot ca fraiera, cele mai bogate si inspirate injuraturi.

2. Eu cred in regula bunului simt si nu imi place sa deranjez pe nimeni. Daca doua coloane de masini sunt in deplasare, ok, nu se merge repede, dar se merge. In loc sa ma strecor printre ele turand asurzitor motorul stau ca fraiera in rand si merg odata cu ele. Asa cred eu, ca deplasarea printre masini nu este necesara decat cu o viteza foarte mica si atunci cand cele doua coloane chiar sunt blocate sau imi fac loc de bunavoie. Astept calma vremea cand mersul printre masini va fi legiferat si acceptat cu respect, pana atunci nu am chef sa ma pun cu ambitia altora de a fi primii care pleaca de la semafor.

3. Eu nu sunt mai grozava ca altii. Daca vor sa se bage in fata ii las, chiar daca stiu ca nu vor merge mai repede ca mine. Pana la urma mi se pare ca sunt mai in siguranta, asa fraiera, in spatele lor, decat cu ei prea aproape de spatele meu.

4. Eu nu ma grabesc nicaieri, imi doresc doar sa ajung mereu acasa la copilul meu, chiar daca ma va costa ceva timp in plus si remarci nu tocmai laudative din partea amicilor mei. Nu cred ca un motociclist este in pericol daca merge, ca fraierul, cu viteza mica sau mai mica decat cea a traficului. Cred intr-un singur lucru: nu exista niciun alt lucru la care sa ma grabesc, mai important decat oamenii din viata mea.

5. Eu cred ca producatorii de motociclete au stiut ei ce au facut atunci cand le-au dotat cu doua roti. Il admir pe Chris Pfeifer pentru ceea ce face dar sunt departe de a privi admirativ pe cei care incearca mersul pe o roata de la un semafor la un altul. Chiar si atunci cand sunt pieton si ii vad, aplec ca fraiera capul si ma incearca o rusine, de parca cineva din familia mea m-ar pune intr-o situatie penibila.

6. Eu cred in placerea de a conduce motocicleta, nu in aceea de a fi admirata pe ea. Si pentru ca vreau sa imi pastrez accesul la placere, transpir ca fraiera cu echipamentul complet pe mine, chiar si in cele mai fierbinti zile. Sau, daca e prea cald ca sa mai suport, pur si simplu merg alaturi de alti fraieri, cu metroul. Revenind la punctul 1, daca eu fac asa si mai salvez putin din stratul de ozon, e si asta un inceput.

7. Eu cred ca nu exista diferente intre conservari si motociclisti si ca respectul ori e reciproc, ori nu e. Daca un sofer nu vede si nu aude o fraiera ca mine in trafic nu inseamna ca e nesimtit. Asa cum daca un nesimtit vrea sa imi faca rau intentionat, nu inseamna ca trebuie sa ii platesc cu aceeasi moneda si sa ii rup oglinda. Asa sunt eu, mai fraiera, nu pot schimba masca de om civilizat cu cea de agresor intr-o clipita.

8. Eu cred ca multe accidente moto se datoreaza ignorantei si ingamfarii. Am avut parte de un accident datorat propriei ignorante. Nu vreau sa am parte si de un accident datorat celui de-al doilea motiv, imi place de mine asa cum sunt, cam fraiera.

9. Eu cred ca aproape toate scolile moto ar trebui amendate pentru indiferenta pe care o arata fata de educatia si viata viitorilor motociclisti. Si mai cred ca prea multi citesc ceea ce scrie in carti si prea putini aplica, atat timp cat nu au avut un om care sa le impuna o conduita. Am stiut ca scoala nu te pregateste pentru iesirea in trafic si totusi am iesit ca smechera in trafic, fara sa exersez sau sa ma obisnuiesc cu motorul inainte, intr-o parcare goala. Am avut atunci un accident in urma caruia am ramas fara splina si ma bucur ca a fost doar atat. A fost pentru prima si ultima data cand am vrut sa nu par fraiera.

10. Eu nu cred ca soarta e capabila sa ne controleze in totalitate viata. De acord, putem vorbi de soarta atunci cand stam cuminti in banca noastra si ne cade un borcan in cap sau cand tragem de acceleratie pana la 300 la ora (pe asta n-am incercat-o, fraierii nu au motoare atat de puternice) si scapam cu viata. In multe alte situatii insa e vorba de actiuni ale caror consecinte le meritam, indiferent ca am fost fraieri sau smecheri.

In concluzie, eu cred ca motociclismul e o pasiune si, ca toate pasiunile, genereaza extreme bune si extreme rele. Si iubesc motociclistii pasionati, chiar daca nu sunt suficient de rapida ca sa ma pot tine dupa ei sau daca nu imi impartasesc viziunea mea. Inteleg ca fiecare face ce vrea cu viata lui… pana la punctul in care o pune in pericol pe a altcuiva.

Cat despre mine, asa fraiera cum sunt, am trecut cu bine de 20.000 de kilometri pe motor, am vazut din saua lui Alpii si multe tari, am bifat mecca motociclistica Stelvio, am trait cu entuziasm toate partile bune ale acestei pasiuni. Si stiu ca nu sunt sigura fraiera de pe pamant, imi doresc doar ca cei ce sunt la fel ca mine sa nu uite ca cele mai frumoase pasiuni se traiesc si se manifesta individual, nu prin imitatie si nici prin contradictie.

Respectele mele catre toti oamenii buni!

Daca nu as fi stat in casa in care stau, nu as fi crezut niciodata ca pisicile pot sa zboare. Pe vremea cand curtea ingusta era strajuita, pe de o parte, de acoperisul casei si, pe de alta parte, de acoperisul unor magazii, pisicile isi facusera culoar de zbor exact pe deasupra usii si deseori aveai ocazia sa le admiri in exercitiul functiunii, in timp ce se deplasau gratios prin aer. Odata cu renovarea casei si cu transformarea magaziilor intr-o mica gradina, le-am cam pus in incurcatura. Traseul lor a devenit mai complicat, cu ocolire pe margini subtiri de gard. Trecerea lor lenta si prudenta reuseste de fiecare data sa il scoata din minti pe dusmanul lor de clasa: cainele.

Ca sa vezi si sa nu crezi, astazi am asistat la o aterizare fortata. Mai intai motanul negru cu botic si labe albe (un exemplar chiar reusit) si-a fortat norocul plimbandu-se agale pe marginea ingusta de care pomeneam. Cainele era deja infierbantat si nu vroiam sa imi imaginez ce s-ar intampla daca i-ar pica batman in gura. Ei bine, nu a trebuit sa imi imaginez prea mult. Spatiul de ofticat cainele a devenit obiect de disputa motaneasca iar ala mic si negru de respira inca linistit s-a trezit, la propriu, in gura cainelui. Probabil ca si-a lepadat pe loc una din vieti si, scapat ca din prastie, a intrat pe usa deschisa a camarii.

Am inchis cainele, am inchis pisica domestica ce se pregatea la randul ei de atac si ne-am imaginat noaptea care vine. Combinatia de scheunat continuu cu mieunat disperat in urechi si geamuri inchise cand abia s-a mai racorit nu ne-a suras de loc. Pe de alta parte, batman dardaia de sperietura in camara, pitit intr-un loc din care cu greu putea fi urnit cu vorba buna. Mama mea, mica dar hotarata, a luat treaba in maini, sau mai bine zis patura. S-au deschis larg portile, s-a prins bestia si s-a eliberat in curte de unde si-a gasit repede si eficient iesirea.

Acum ne putem culca linistiti. Cu geamul deschis! Si cu speranta ca nu ne vom transforma curtea in aeroport. Si asa am obosit sa salvam pui de vrabie din ghearele matzei, macar cainele sa isi pastreze o urma de demnitate!

Somn usor pisici si catei!

Acesta este cel mai scurt subiect al meu de pe acest blog si nu contine mai mult de trei propozitii. Prima fiind deja consumata, trec la a doua care spune ca am fost astazi in parcul Herastrau si am tras adanc in piept mirosul puternic provenit de la budele ecologice. Incantator!

Nu va lasati inselati de titlu! Nu voi scrie despre viata celor care traiesc in strada. Titlul nu are nici un subanteles ascuns ci isi expune exact tema. Voi vorbi despre viata strazii pe care locuim, despre Seneslav Voievod.

Am radacini adanci in aceasta strada. Aici au stat strabunicii mei, aici s-a nascut tatal meu si dupa o lunga calatorie a vietii pe strazile orasului Piatra Neamt apoi pe alte strazi din Bucuresti, m-am intos la radacini. Locuiesc intr-o casa mica de pe Seneslav Voievod, aceeasi in care au stat strabunicii, bunicii, matusile si alte neamuri si rude ale caror denumiri imi scapa.
Dar nu despre mine si matusi e vorba aici, sa revenim asadar la subiectul principal: strada.

Cand am cunoscut-o, in jurul anului 1995, semana cu o strada de tara. Genul acela de straduta rupta de restul lumii urbane, pe care inca mai vedeai fumul iesind din cosurile caselor vechi cu sobe, ascultai cantecul cocosilor si te intalneau cu pisicile care se plimbau nestingherite sau zburau din acoperis in acoperis. Strada nu era asfaltata si se circula pe ramasite dintr-un pavaj vechi de piatra. Prima casa nou construita aruncase un petic de asfalt la intrare, insa, fiind probabil o actiune particulara, civilizatia se oprise tot acolo.
Oricum masinile erau o raritate pe strada, atat cele parcate cat si cele care erau in trecere.
Trotuarele se asfaltasera candva dar in acelasi timp minti luminate plantasera, cu cele mai ingnorante intentii, copaci ale caror radacini crescusera deformandu-le, ba mai rau, ajungand chiar sa intre in casele oamenilor.

Anii au continuat sa treaca peste strada, fara mari modificari vizibile. Cantecul cocosilor s-a rarit pana la disparitie, pisicile nu mai sunt atat de nestingherite, odata cu apartia cateilor zburdalnici si cacaciosi ce scapa din curti, bagandu-le in sperieti. Noroc cu masinile care au populat intre timp marginile strazii si ofera un adapost rapid patrupedelor cu coada zburlita, in cazul in care primul acoperis se dovedeste a fi prea departe. Prezenta personajelor sau utilajelor dubioase pe strada declanseaza de fiecare data concertul in “ham” major al corului din ce in ce mai numeros de caini frustrati, captivi in spatele portilor inalte.

Si uite asa, cand credeai ca nu se va mai schimba nimic altceva, anul 2008 a invitat si strada Seneslav Voievod in clubul strazilor civilizate. A inceput operatiunea asfaltare. Activitatile zgomotoase au scos din curti batranele in capoate si pe cei mai tineri si prevazatori, dornici sa nu se trezeasca cu surprize. Paza buna a trecut primejdia rea si am reusit, cu greu, sa negociem o bordura de dimensiuni decente in dreptul garajului. Pe de alta parte am fost nevoiti sa taiem poarta care, in urma asfaltarii trotuarului, nu se mai putea deschide.

Seneslav Voievod era mandra de noile sale vesminte. Mandria sa nu avea insa sa tina prea mult. In scurt timp trotuarele s-au dovedit a nu fi tocmai de marca, si au inceput sa se transforme intr-un fel de pietris, destramandu-se incet dar sigur. Iar in 2009 au aparut din nou masini si picamere. “De ce ma spargi in atatea locuri?” ar fi vrut sa strige strada, dar era deja prea tarziu. Santuri adanci o strabateau deja din 10 in 10 metri, facand loc unei alte actiuni de maxima importanta: inlocuirea conductelor de gaz. Pana si strada, cu putina sa minte obosita de vreme, era revoltata. Ce ti-e si cu lumea asta, isi spunea ea: intai isi pune pantalonii si dupa aia ii taie ca sa isi schimbe chilotii.

A dat din umeri si a acceptat, asa cum dam si noi din umeri cu dezamagire, privind transeele momentan acoperite cu pietre si nisip. Oare cati ani va dura acest “momentan”?

Seneslav Voievod e o strada norocoasa totusi. Aflata in apropierea unei rude agitate si aglomerate cum e Soseaua Colentina, dar pazita de un rand de blocuri inalte, are inca parte de liniste. Atat de liniste incat deseori uita ca e in oras, uita ca ar trebui sa se imbrace si ea mai cochet si sta asa carpita, asteptand sa treaca din nou vanzatorii ambulanti care vor sparge pentru scurt timp linstea cu strigatul lor modernizat de portavoce: “peeeeepeni, hai la peeeepeni!”

Am cumparat aceasta carte, scrisa de Francois Weyergans intr-una din zilele acelea bune in care te plimbi prin librarie si alegi autori despre care nu stii nimic, dar ale caror titluri te inspira. Am cumparat-o pentru coperta, pentru premiul pe care a primit-o, pentru comentariile pe care le-am citit pe spate. Unul dintre ele, citat din “Le Monde”, il reproduc aici pentru ca acelasi sentiment l-am avut si eu atunci cand am terminat ultimele pagini:
“Franz si Francois este unul dintre rarele romane de care te lasi sedus atat de repede si intr-un mod atat de misterios, incat simti nevoia sa-l recitesti numaidecat, pentru a descoperi motivul acestei tainice atractii”
Imi plac cartile pe care, odata deschise, nu le mai lasi din mana. Ai cu ele un fel de relatie pasionala, o aventura de o noapte pe care o tii minte toata viata. Franz si Francois nu este acest gen de carte.
Imi plac si mai mult cartile care te implica intr-o relatie indelungata, ce raman pe noptiera ta mai mult de o noapte si iti cer sa le citesti pe indelete. Aceste carti se aseamana mai degraba cu un desert din care nu poti manca foarte mult odata. Sunt pagini pe care le savurezi in portii mici si simti ca daca ai incerca sa cresti fortat cantitatea ai pierde din placerea gustului lor, din arome, din detalii, din intelesuri. Acest tip de carte este Franz si Francois. Nu exista pagini de umplutura. Daca nu ai naratiune ai umor, daca nu ai umor, ai dezvaluiri socante, daca nu ai valori catolice, ai erotism fara secrete si false pudori, daca nu ai povestea tatalui o ai pe aceea a fiului si a relatiei dintre ei, relatie ce continua dupa moartea tatalui si despre care, iata, se pot scrie 400 de pagini! “Viata celor care au insemnatate pentru oricare dintre noi nu se opreste cu moartea lor. Un mort e in stare sa exercite represalii”, scrie autorul.
Nu va ganditi la povesti cu fantome, nu despre asta e vorba. Cititi cartea si veti dori cu siguranta sa o recititi, imediat ce ati terminat-o. Umorul si talentul cu care e scrisa va va “bantui” mult timp!

Pentru copii orice misca exercita o atractie irezistibila. In categoria mijloace de transport pline de farmec intra si metroul sau trenul. Ne deplasam pentru a nu stiu cata oara catre statia de metrou “Gara de Nord” cand Petra mi-a propus sa coboram si sa ii arat si ei gara si trenurile. Din una intr-alta, am ajuns sa cumparam bilete pentru a doua zi catre Sinaia, in mare secret, ca sa ii facem o surpriza lui tati. Nu credeam ca trei bilete, un secret si perspectiva de a calatori cu trenul pot aduce atata bucurie in viata unui copil, m-am bucurat insa toata ziua de rasul ei, de agitatia cu care isi pregatea scenariul de intampinare pentru tati. Regia cuprindea dans, poezie si prezentarea pompoasa a unui plic pe care scria „surpriza pentru tati, deschide-l!”.
A doua zi ne trezeam la ora 6 dimineata iar la 7 jumatate eram deja in tren. Nu mi-a venit sa cred cand m-am intalnit cu aceleasi vagoane din propria mea copilarie, cu aceleasi canapele de vinilin care bineinteles ca nu au intinerit intre timp. Vechimea e completata de jegul gros depus pe la geamuri si la incheieturile obosite. Si cand te gandesti ca o calatorie cu trenul la clasa a doua e aproape dubla fata de consumul de benzina al unei masini decente! Ne-am consolat cu ideea ca vom putea amandoi bea o bere iar Petra s-a bucurat ca un catel care poate scoate capul pe geam in mers.
In Sinaia am incercat mai intai sa o luam pe jos spre cota 1400. Proasta idee, uitasem ca sunt atat de multi kilometri pana sus si se pare ca nici nu reuseam sa gasim alt drum decat soseaua. De la Cabana Schiorilor ne-am intors si am decis sa luam telecabina. Inca o portie buna de mers pana acolo. De ce o fi fost asa de cald? Credeam ca am venit la munte sa ne racorim. Abia asteptam sa ajungem la o altitudine mai mare, poate doar acolo sa avem sansa de a scapa de canicula.
La telecabina am descoperit ca un drum dus intors pana la 1400 si apoi pana la 2000 costa, pentru doi adulti si un copil, cat un drum cu trenul pana la Sinaia si inapoi. Sau cat doua drumuri cu masina dus intors pana la Sinaia si inapoi. Ne aliniem la Europa, se pare, dar uitam sa schimbam dotarile si oferta. Nimic nou pana aici.
Am decis sa luam cabina doar pana la 1400. Acolo unde era intr-adevar mai racoare, ba chiar incepeau sa se adune nori de ploaie. Tot acolo unde sunt telescaunele de care ochii Petrei s-au lipit. Ne tenta si pe noi ideea si am decis in plen sa luam telescaunul pana sus si de acolo sa coboram pe propriile picioare. Zis si facut.
Sus de tot uiti de Romania oamenilor si o descoperi pe cea a naturii. Natura care tuna si fulgera. Cam nasol pentru expeditia noastra pe jos. Dar nu ne-am dat batuti si am pornim usurel la vale. Ne-am descurcat, eram bine echipati si am facut fata cu bine la portiunile mai abrupte sau la bucatile pline de pietris. Petra mai scartaia din cand in cand dar mini-croisantul si pauza din 15 in 15 minute reprezintau o motivatie suficienta pentru a ne tine cat de cat in miscare. Ploaia ne-a ocolit, am vazut-o cum a trecut undeva prin dreapta si a coboarat la vale, departe de Sinaia. Am avut parte de nor protector cat  eram pe culmile deschise ale muntelui si de soare cand am inceput sa ne apropiem de copaci. Ideal!
Mai aveam putin si ajungeam din nou la cota 1400 cand Petra a vrut sa poposim putin pe terasa cabanei Valea cu Brazi.
Ne-am asezat pe niste scaune ruginite, mai erau doar doua mese ocupate, restul liber. Dupa cateva minute a aparut si specimenul chelnerita plinuta si sictirita, afisand cat mai vizibil oboseala si plictis, ca nu cumva sa ne inchipuim ca ne-ar servi cu placere. Entuziasmati de asa o primire i-am multumit de intrebare si i-am spus ca nu stam, ca ne-am odihnit doua minute si ca o luam acum din loc. Moment in care s-a infoiat pe ea penajul de stapan al acelui locas exclusivist , a devenit brusc interesata de obiectul muncii ei deosebite si am aflat ca scaunele acelea ruginte nu sunt pentru orice fel de trecatori, ci doar pentru cei care „servesc” acolo. M-am abtinut sa ii spun ca doar ei, chelnerii, “servesc” si m-am limitat doar la un „ei, da!”. Nu mai completez si schimbul de replici ce a urmat, oricum “paunitza” nu era dispusa sa cedeze si se mira de ce ne-a deranjat ca nu aveam voie sa stam pe scaunele betegite de vreme ale unei cabane jalnice. Doar era normal, nu? Asta inseamna spiritul muntelui, platesti stai, nu platesti, mergi mai incolo, doar e atata iarba in jur! Pe care oricum as fi ales-o bucuroasa daca nu ar fi fost copilul si dorinta lui indrazneata!

Am plecat si in scurt timp am avut parte de alte doua impresii extreme: un biciclist care cobora pe tot pietrisul ala si fata de care m-a incercat o profunda admiratie, si un dialog surprins intre doi tineri: „draga, nu putem merge pe aici, ne distrugem adidasii. Ar trebui sa ne luam bocanci”. Just, ar trebui, dar problema nu sunt adidasii de x milioane ci picioarele, zic eu mai scumpe si mai pretioase, mai ales cand esti pe munte!

La cota 1400 am intalnit si reclama la acea cabana distinsa: „Cabana Valea cu Brazi va ofera servicii de cazare si masa la inaltime”. Curat „la inaltime” dom’ Caragiale! La inaltimea nasului la care nu poti ajunge, poate!

In Sinaia am poposit la terasa Irish House unde, desi eram jos, am mancat la inaltime iar serviciile au fost bune. Ba chiar au venit sa ne anunte ca intarzie putin mancarea. Slava domnului, se zice ca omul cu burta plina e mai optimist. Si daca mai pui si doua beri de persoana, poti intelege de ce nu ne-a suparat nici macar intarzierea de aproape o ora a trenului, intarziere pe care nu se gandea nimeni nici macar sa o anunte, daca nu se ducea Alex sa intrebe ce se intampla. „Mai, anunta si tu ca intarzie trenul, ca nu ai zis nimic!” urla doamna de la Ghiseu la alt coleg din spate, caruia ne cerem pe aceasta cale scuze ca l-am deranjat. Intre timp a venit si o ploaie torentiala, inca un motiv de bucurie ca eram la adapost si nu in varful muntelui.
Vagoanele din trenul de intors au fost mai bune. Adica tot alea pe care le stiam de cand eram de varsta Petrei, doar ca erau de la o fosta clasa intai, devenita acum a doua. Am ajuns in Bucuresti dupa ora 22, iar pe drumul dinspre Metrou spre casa Petra aproape ca nu mai putea vorbi de oboseala. Si pentru ca aceasta ar fi fost impotriva firii – ea oricum nu tace decat atunci cand doarme – a continuat sa vorbeasca insa glasul ei se auzea precum bazaitul unei albinute cu aripioarele obosite de atata munca.

Eram cu totii, de fapt, obositi, dar fericiti!

Concluzii: de la copil inveti ca partenerii de calatorie fac locul, in sensul bun. De la Romania inveti ca oamenii fac locul, in sensul rau.

Acest articol si altele asemanatoare pot fi citite aici