Ne intoarceam agale din centru, pe jos, in miez de noapte, la acea ora in care nu mai ai unde sa iti perforezi biletul iar carnetul ramane in buzunar doar daca NU te sui la volan. Ma intelegeti, degustasem niste bere si, ca sa zic drept, ne placuse atat de mult incat pana la urma o si bausem

Si nu stiu cum se face ca de multe ori, cand avem astfel de plimbari de facut, un patruped prietenos se lipeste de noi si ne conduce pana acasa. Ne-am obisnuit deja cu asta. Insa Labuta Alba a intrecut orice imaginatie, asa ca merita un articol, macar atat pot sa fac. Stiu ca prietenele mele de la Orasul Animalelor ma vor certa dar, oricat de mult as iubi animalele, era destul de tarziu ca sa scol oameni din somn…

Dar sa incep cu inceputul. L-am vazut de departe. O umbra neagra si lucioasa pregatindu-se sa treaca strada. S-a razgandit brusc si a ales sa traverseze perpendicular cu intentia sa initiala, ca sa ne iasa in intampinare. O labuta era alba, singura pata de lumina din intuneric. A venit spre noi si si-a lipit botul de mana mea. Avea ochii blanzi si nu mi-a fost frica. Am uitat sa va zic ca ma tem totusi de cainii vagabonzi, cel putin pana ma lamuresc ca nu am de-a face cu specia isterica si latratoare la roti. Iar cand sunt pe motor ma tem tot timpul fara loc de negociat,  stiu ca e inevitabil, blanzi sau rai, aproape toti ar vrea sa ia o gura din cizma mea. Chiar si al meu are uneori o atitudine nerecunoscatoare atunci cand ma latra violent in timp ce eu parchez in fata curtii, asa ca ce sa mai zic de altii…

Revenind la Labuta Alba… Ne-a condus, ca de obicei, pana acasa. Nu va inchipuiti ca era un caine de talie mare. Nu era nici mic dar nici vreun ditamai dulaul. Mai mic decat un dalmatian, subtire si delicata (mda, cred ca era fetita), a facut fata voiniceste la toate haitele locale, gata sa o sfasie pentru intrarea fara viza pe teritoriu. Cand credeam ca gata, de filtrul asta nu mai scapa, se facea liniste si auzeam iarasi lipaitul grabit al labutelor ei in spate, in formula completa, cu tot cu aia alba.

Incet-incet am ajuns in fata portii. Am stat cu ea acolo in timp ce Alex a intrat in curte ca sa aduca ceva de mancare. Oscar al nostru dormea lemn in cusca, bun caine de paza! Cand i-am dat de mancare am avut surpriza sa vad ca refuza. Mi-am zis, na, e satula sau fandosita, se vede ca nu e chiar nehranita. Si am dat sa intru in curte, dupa ce i-am explicat ca e tarziu si i-am urat succes la iesirea din teritoriu. Nu va pot descrie ce mila mi-a fost cand mi-am dat sema ce vroia ea. Nu o interesa mancarea, ea tinea musai sa intre odata cu noi. M-a durut sufletul sa ii inchid poarta in nas. Stiam insa ca Oscar, asa adormit si iresponsabil cum e, ar fi mancat-o cu labuta ei alba cu tot daca o lasam sa intre. Si chiar nu eram pregatita sa scol toata casa cu asa un spectacol.

Imi pare rau Labuta Alba si sper sa iti gasesti un stapan pe masura!

Exista candidati care dau pur si simplu senzatia ca nu vor sa obtina un job. De la ei am invatat cateva “principii” de baza pe care tin sa vi le impartasesc

Principiul numarul 1 : aplica fara sa citesti cerintele, daca se poate chiar si fara sa citesti titlul sau descrierea. Trimite CV-ul indiferent despre ce e vorba. Daca tot nu vrei job-ul de ce sa te mai obosesti sa intelegi ca nu ti se potriveste deloc?

Principiul numarul 2: nu ceda la presiuni. Daca in anuntul de angajare ti s-a cerut o actiune specifica – asta in cazul in care ai facut greseala sa citesti – de genul “trimite un exemplu din portofoliul tau”, ai grija ca nu cumva sa faci asta din prima. Lasa-i sa se roage de tine, numai asa o sa afli daca te vor cu adevarat.

Principiul numarul 3: pregateste o scrisoare de intentie generala, atat de generala incat sa nu se potriveasca niciunui post. Exprima-ti dorinta de a lucra intr-o companie multinationala, ca sa inteleaga si cei de la companiile mici locale ca nu esti interesat de job-ul lor.

Principiul numarul 4: scrie un obiectiv profesional ambiguu sau direct, din care sa se inteleaga ca esti interesat de bani. Daca nu stii cum iti dau eu cateva formate de succes:
Obiectivul prin invaluire: “Sa demonstrez ceea ce am acumulat dpdv profesional si sa colaborez cu o firma serioasa in care sa am sansa de a avansa si a primi un salariu pe masura efortului”
Obiectivul la obiect: “Sa castig bani”

Principiul numarul 5: ca o completare si o accentuare a punctului 4, nu uita sa mentionezi salariul! Pai nu vrei sa isi imagineze cineva ca ai munci pe bani putini, nu? Vorbeste de salariu chiar daca aplici pentru un voluntariat, scrie negru pe alb ca speri sa pleci de la locul actual de munca ca sa castigi un salariu mai mare. Clar!

Principiul numarul 6: foloseste o poza cat mai sexi. Ochelarii de soare, decolteul, privirea de smecher sau pitzi, nu trebuie sa lipseasca. Daca nu ai poze de haifaiv, cauta macar ceva artistic, una cu parul sau palaria care iti acopera jumatate de fata, una la piscina, cu paharul de “cocteil”, gasesti tu ceva…

Ar mai fi si altele dar, daca te-ai regasit in macar unul din punctele de mai sus, iti garantez ca ti-ai crescut sansele de a nu fi angajat.

Concluzia aplicantului: Greu domn’le cu criza asta, nu mai vrea nimeni sa angajeze!

Concluzia angajatorului: Vor toti acesti oameni sa fie angajati?

Nota angajatorului: toate aceste exemple sunt luate din experienta reala, un mare procent din cantitatile uriase de CV-uri pe care le-am primit fiind pline de astfel de gafe si multe altele.

V-ati prins? Se termina si anul asta.

In afara de socul pe care l-am avut cand am intrat ieri la Bamboo si nu am gasit o amarata de punga de cadou care sa NU aiba altceva decat Craciun pe ea, de cantitatea de decoratiuni de iarna cu care era deja plin magazinul… acum incep sa ma uit si la calendarele pentru anul viitor!:-)

Lavazza, ca de obicei, bellissimo!

Va’ Pensiero (model: Alek Alexeyeva)
Guarda Che Luna (model: Alexandra Tomlinson)
‘O Sole Mio (model: Bianca Balti)
Con Te Partirò (model: Daisy Lowe)
Baciami Piccina (model: Lydia Hearst)
Nessun Dorma (model: Georgia Frost)

http://www.lavazza2010.com

via Design You Trust

Cand am privit filmul de mai jos mi s-a strans pielea pe mine. Nici o cursa in sine (la care ma uit ca spectator, sa nu ma intelegeti gresit) nu m-a emotionat atat de mult! Isi merita cu prisosinta laudele si premiul:

“MotoGP commercial and media rights-holders Dorna Sports were awarded with a coveted Georges Bertelloti Golden Podium at the Sportel convention in Monaco this week.

A video montage featuring the intense battle between MotoGP title candidates Valentino Rossi and Jorge Lorenzo, as the young Spaniard attempts to wrestle away the Italians World Championship crown, won the award for Best Slow Motion Sequence Cut/Edited Shot category.

The video, entitled “A closer look at the title fight”, was judged to be the best in category by the jury for the Golden Podiums and the award was presented to Dorna representatives at a gala ceremony attended by HSH Prince Albert II of Monaco on Tuesday evening.

Created in 1991 by Georges Bertellotti, the Golden Podium Awards are an international competition which each year showcases the best TV sports images and slow-motion sequences, with the ceremony taking place as part of Sportel Monaco, the International Sports Convention for Television & New Media.” (sursa: Fédération Internationale de Motocyclisme)

“

Am mai discutat in Lectiile copilariei despre cum putem invata de la copii si de la intrebarile lor frecvente (lectia 3).

Astazi abordam intr-un alt unghi o veche dilema: cum sa raspundem la intrebarile delicate. Nu, sa nu va imaginati ca pot sa dau solutia miraculoasa, sau ca sunt un atat de bun psiholog incat nu tremur deja la ideea ca va veni in curand si acest moment. Adica bun, am depasit faza cu “taaaati, arata-mi si mie cucul tau!” – exagerez cand zic ca am depasit-o, inca mai incearca sa il prinda gol in baie sau sa ii traga jos pantalonii, cand il vede usor neatent.

Despre sex inca nu stiu ce raspuns sa dau, poate cel din filmul de mai jos?

Singura lectie pe care am invatat-o acum este urmatoarea: pana cand sa ne apucam sa dam explicatii complicate la o intrebare, ar fi bine sa ne asiguram ca intrebarea e la fel de complicata. Noi adultii avem talentul de a interpreta tot ce auzim din punctul nostru de vedere, sucit, alambicat, pervers, uitand ca ratiunea copilului e simpla si directa.

Si ca virgin, sculat sau laba au si alte intelesuri fata de cele la care ne gandim noi pe nerasuflate

Ce frumos ar fi ca si in comunicarea dintre noi sa pastram aceasta regula. Sa punem intrebari simple, sa le intelegem inainte de a raspunde, sa nu dam alte sensuri cuvintelor, sa dam raspunsuri simple. Si totusi, fiecare interpretare gresita are farmecul ei, atat timp cat se sfarseste cu o portie buna de ras.

Trebuie sa incep acest post cu felicitari pentru Brandient (cu Papane) si Grapefruit (cu Language of the Leaf si Stas) pentru premiile pe care l-au luat la cea mai importanta competitie internationala dedicata designului de ambalaj – Pentawards. Ma bucur sa avem pe piata desigeri care fac lucrurile altfel si si clienti care accepta nevoia de a fi diferiti.

Am aruncat un ochi la castigatorii de pe podium si mi-au atras atentia in mod deosebit:

12 inches, din Australia, realizat de War Design

Petrocoll – Spatula Putty – ciment!!!, Grecia, realizat de Mouse Graphics -merita o vizita si la ei pe site, au o colectie impresionanta de ambalaje neconventionale!

Coca-Cola – Summer 2009 Packaging, UK si SUA, de Turner Duckworth: London & San Francisco, cu un ambalaj pe care il prezentam si eu la inceputul verii

Soso Factory – sosuri, Spania, Eduardo del Fraile

Acestea ar fi doar cateva amnalaje care dovedesc ca nu categoria face ambalajul ci ideea.

Mai multe detalii si toti castigatorii se pot vedea pe http://blog.pentawards.org/, unde, rusinica, mi-a luat ceva pana sa gasesc participantii nostri si asta pentru ca Romania e scrisa Romenia

Neplacut!

Citind Rostul lumii – o carte de calatorie pe care pur si simplu o savurez pagina cu pagina – am dat peste un discurs electoral pe care nu ma pot abtine sa nu il reproduc aici. Personal nu ma intereseaza politica si incerc sa nu bag in seama minciunile, balbaielile si aberatiile atat de frecvente, mai ales in aceasta perioada. Dar oricat m-am ferit de televizor sau alte intrumente de tortura intelectuala in masa, nu am putut sa nu aud ca au inceput campaniile electorale. De aceea m-am gandit sa impartasesc cu voi acest fragment. A se nota ca este vorba de Iranul anilor ‘50. Cat de departe si cat de aproape totodata!

Enjoy!

“…batranul M… fusese reales intr-un targ din tinutul Ghilan, unde poseda ceva pamant. Il lasase pe tanarul sau adversar – un institutor de extrema stanga – sa le vorbeasca primul taranilor adunati in piata, sa infiereze coruptia de la Teheran si rapacitatea arbabilor, sa promita marea cu sarea. Cand i-a venit randul, batranul s-a multumit sa adauge: “Ceea ce ati auzit e cat se poate de adevarat… eu insumi nu sunt un om prea bun. Dar ma cunoasteti; va iau putin si va apar de cei mai lacomi decat mine. Daca acest tanar e atat de cinstit pe cat spune, atunci nu va sti sa va apere de cei din capitala, este evident. Daca nu e cinstit, amintiti-va ca e abia la inceputul vietii si are sacii goi; eu sunt la capatul ei, iar sacii mei sunt plini. Cu cine riscati mai putin?”

Taranii au gasit ca vorbea cu intelepciune si l-au votat.”

Nicolas Bouvier

Ma tot uit de ceva vreme la “lupta” dintre marile lanturi de magazine, batalia bazata pe “cine are pretul cel mai mic” si nenumaratele promisiuni de genul: “daca gasesti mai ieftin, iti platim diferenta de tzshpe ori”. Oare crede cineva in asa ceva? Oare Popescu, omul care merge zilnic la serviciu si se grabeste seara acasa ca sa prinda meciul sau ca sa dea de mancare la copil, cand gaseste un salam cu 0,5 lei mai ieftin la CELALALT magazin, o sa dea fuga sa isi recuperez cei 5 lei?

La magazinul meu din colt, mi se promite ca, daca stau la casa mai mult de 5 minute si nu sunt toate casele deschise, primesc 3 lei. Merg la magazinul asta de mai bine de un an. Casele nu sunt niciodata deschise toate. La casa stau intotdeauna mai mult de 5 minute. Am cerut veodata despagubirea de 3 lei? Ei bine da, dar mi-a luat mai bine de un an sa o fac. Casiera a facut o fata lunga iar doamna de la ghiseul de informatii a scos o fisa alba, pe care nu mai era nimeni trecut. Eram primul extraterestru care ateriza pe taramul cererii dreptului ce i-a fost promis? Nici nu vreau sa imi fac calculul dar cred ca as fi strans ceva bani de cand merg la acest magazin, daca imi luam drepturile in serios.

Pentru ca toate aceste oferte se bazeaza, in cele din urma, pe imagine. Ele nu sunt o cheltuiala pentru ca… pur si simplu nu sunt. Prea putini vor veni cu bonul ca sa dovedeasca o diferenta de pret, prea putini se vor uita la ceas, pentru ca statul la coada are o traditie bine inradacinata la romani. Iar magazinele vor castiga mai mult din adaos sau prin  ne-angajarea unor casiere, decat vor pierde dandu-mi mie, o exceptie care face asta mai mult ca sa se amuze, o suma nesemnificativa.

Intr-un registru inrudit, am vazut in vitrina unui alt supermarket un mare afis de recrutare pe care scria: “te platim ca sa vii la noi”. Oare nu s-a gandit nimeni niciodata ca cei care vor citi cu uimire acest mesaj nu sunt viitorii angajati si ca 99,9% din ei sunt chiar clienti? Care cu siguranta ca nu vor simti nevoia sa fie mituiti ca sa le treaca pragul…

In fine, cu sau fara “spaga”, clientul roman tot la magazinul din colt merge si inghite in continuare, docil, cozile, zapaceala de la raioane, preturile lipsa de la raft sau de pe produse…  si singura plata este cea pe care o face tot el, la casa.

Bun venit in epoca de piatra a publicitatii! Desi nu imi vine sa cred, primesc macar o data la doua zile cate un fax in care X si Y incearca sa imi vanda ceva, sa ma convinga de ceva. De fiecare data hartia irosita ajunge direct la cos, nici nu ma obosesc sa o citesc. Mai interesant e ca primesc si faxuri care incearca sa imi vanda fax marketingul ca instrument miraculos de promovare (m-ati prins, pe asta l-am citit, m-a socat prea tare). Si nu o singura data ci regulat, ca nu cumva sa uit ca am fax in birou.

In timp ce eu ma uit cu mila la telefonul – fax si ma intreb de ce il mai tin – pentru ca oricum nici functia sa de telefon nu mai e utila – altii isi imagineaza ca mai e posibil sa ai succes cu astfel de instrumente din epoca de piatra a comunicarii.

Oameni buni, reveniti-va! Cand pe online nu trece luna sa nu se iveasca posibilitati noi si creative de comunicare, cand acest instrument arhaic nu va sta niciodata pe masa factorilor de decizie dintr-o companie, va imaginati ca faceti un lucru util si eficient? Chiar sunt curioasa, are cineva date de ce rezultate se obtin in urma unei promotii expediate impersonal si anost pe fax?

Si trecand peste cei care nu au auzit INCA de internet si mail (nu credeam sa mai existe dinozauri) am surpriza sa primesc neplacutele instiintari de plata de la una din societatile de leasing pe urmatoarele trei cai: sms, mail, FAX!!! Da, da, stiu, am si contract, o sa platesc, am platit intotdeauna la timp, de ce imi mai consumati hartia? Opriti-va, macar pentru motivul ca avem o planeta de protejat!

Copiii mici nu stiu proverbe si nici nu citesc teorii despre cum sa gandesti pozitiv. Lor nu li se spune, cand au un esec, “nu-i nimic, vezi partea buna, un sut in fund, un pas inainte”. Ei pur si simplu gandesc pozitiv si fac asta instinctiv, ca sa se simta mai bine atunci cand au comis o pozna sau ca sa inmoaie furia adultului.

Scena unu: Copilul varsa paharul pe masa si il varsa tot, neiertand nici o picatura. Lichidul, de cele mai multe ori in culori bine pigmentate, se raspandeste peste farfuria lui cu mancare, peste fata de masa proaspat schimbata, peste pantalonii vecinului de masa. Ce crezi ca spune in acel moment un copil? “Pfiu, ce bine ca nu am avut pahar de sticla ca sa se sparga!”.

Scena doi: avem pahar de sticla, plin cu suc. Copilul varsa paharul, asa cum am descris in scena unu. Mai rau, paharul cade pe gresie si se sparge. Reactia? “Pfiu, ce bine ca nu s-a spart gresia!”

De cele mai multe ori astfel de replici, date spontan si cu o interpretare cat se poate de relaxat-teatrala (adica “stiu ca e nasol, dar hai sa nu ne suparam dintr-atat”), ma lasa masca. Si se intampla in 90% din cazuri sa aud ca putea fi si mai rau. Exista probabil o gena de-a lui Murphy in fiecare copil… Si mai mult de atat, o putere de a vedea aspectele pozitive ale unei intamplari negative, putere pe care noi adultii o pierdem cu succes pe drum, pentru a incerca mai tarziu sa o recuperam cu bani grei dati pe doctor, medicamente, carti si asa mai departe.

Daca am sta sa evaluam toate nesansele pe care le-am avut in viata, nu ne-ar fi greu sa descoperim ca macar 90% din ele au fost, de fapt, oportunitati. Daca nu ne-am pierde vremea sa jelim dupa lucrurile pe care le-am pierdut sau nu le-am obtinut am vedea foarte clar ceea ce avem in schimb. Viata e un fel de comert sau de barter: dai si primesti. Eu stiu ca ne-am dori sa primim numai jumatatea plina a paharului, numai lucrurile bune. Dar exact ca in comert, marfa nu e intotdeauna de calitate, ne mai luam tepe, ne mai inselam, ne mai pacalim.

Trebuie doar sa avem puterea sa invatam si lectia asta de la copii. Sa spunem, “nu-i nimic, o sa ne iasa data viitoare”.