Am mai discutat in Lectiile copilariei despre cum putem invata de la copii si de la intrebarile lor frecvente (lectia 3).

Astazi abordam intr-un alt unghi o veche dilema: cum sa raspundem la intrebarile delicate. Nu, sa nu va imaginati ca pot sa dau solutia miraculoasa, sau ca sunt un atat de bun psiholog incat nu tremur deja la ideea ca va veni in curand si acest moment. Adica bun, am depasit faza cu “taaaati, arata-mi si mie cucul tau!” – exagerez cand zic ca am depasit-o, inca mai incearca sa il prinda gol in baie sau sa ii traga jos pantalonii, cand il vede usor neatent.

Despre sex inca nu stiu ce raspuns sa dau, poate cel din filmul de mai jos?

Singura lectie pe care am invatat-o acum este urmatoarea: pana cand sa ne apucam sa dam explicatii complicate la o intrebare, ar fi bine sa ne asiguram ca intrebarea e la fel de complicata. Noi adultii avem talentul de a interpreta tot ce auzim din punctul nostru de vedere, sucit, alambicat, pervers, uitand ca ratiunea copilului e simpla si directa.

Si ca virgin, sculat sau laba au si alte intelesuri fata de cele la care ne gandim noi pe nerasuflate

Ce frumos ar fi ca si in comunicarea dintre noi sa pastram aceasta regula. Sa punem intrebari simple, sa le intelegem inainte de a raspunde, sa nu dam alte sensuri cuvintelor, sa dam raspunsuri simple. Si totusi, fiecare interpretare gresita are farmecul ei, atat timp cat se sfarseste cu o portie buna de ras.