Mai nou ne învârtim cu toţii în cercuri virtuale. Am citit o glumă pe undeva care suna aşa: “twitter mă întreabă ce fac, facebook mă întreabă ce gândesc, de aceea îmi place mie mai mult twitter.” Ne alegem astfel, în funcţie de preferinţe, nevoi şi pasiuni, diverse comunităţi virtuale în care începem, la început timid, apoi cu vădite simptome de dependenţă, să trăim. Dacă pe vremuri mai întâi cunoşteam oameni şi după aceea ne trimiteam scrisori, acum, mai întâi ne scriem – şi o facem mult şi des – după care putem avea norocul să ne cunoaştem şi poate să ne şi placem. Atât timp cât ne găsim noi prieteni – reali, cu care să putem bea o bere -  e bine si aşa.

Ce e totuşi în neregulă în relaţiile noastre virtuale? Am să dau doar două exemple de articole relevante în acest sens: unul se cheamă Unde-s zmeii blogosferei? scris de VisUrat, în care ne povesteşte vitejiile care se întâmplă la el pe blog, ameninţările pe care le primeşte, bineînţeles toate cuvinte goale pana acum – şi sper să râmână aşa, când or să înceapă să se comită crime ca urmare a unor articole scrise pe net cred că mă voi lăsa de sportul ăsta. Al doilea articol este scris de arhi - vădit dezamăgit de violenţa şi grolosonia cu care ajung unii oameni să se exprime în scris, atunci când vine vorba de politică: Ce declanşează ura din noi?

Din copilărie ne-am obişnuit să jucăm roluri. Să ne imaginăm că suntem personajul bun sau rău, să facem – sub aparenţa ludică -  lucruri pe care copilul bun şi cuminte al părinţilor noştri exemplari nu le-ar face. Se vede treaba că în viaţa reală am deprins câteva reguli de politeţe (nu generalizez, mă gândesc la o anumită categorie de oameni) şi reuşim astfel să nu ne mai batem ca chiorii, cum o făceau strămoşii noştri de le te miri ce. Din păcate însă mediul virtual ne trimite din nou înapoi, la joaca de-a personajul, permiţându-ne astfel să scoatem la lumină comportamente sau o lipsă de diplomaţie şi bun simţ de speriat. Nici aici nu generalizez însă se întâmplă cu un mare procent din aceeaşi categorie de oameni pe care o numeam mai sus.

Ca să nu merg prea departe cu analiza, dau un singur exemplu. Intrăm aproape zilnic fie pe twitter, fie pe facebook, fie pe un forum specializat sau alte reţele pe care le preferăm. Am ajuns să avem atât de mulţi “prieteni” încât nu ne mai pasă că dăm buzna în intimitatea lor fără să dăm mai întâi un simplu bună ziua. Şi eu am uitat de multe ori să fac asta – comportament tipic de turmă. Dar mă întreb acum, oare cum ar fi întâmpinat un vânzător ambulant care ar da buzna într-o încăpere plină cu oameni, pentru a-şi promova produsul, dacă nu ar zice şi el mai întâi bună ziua?

Că aşa am învăţat că e frumos, atunci când intri undeva să dai bineţe oamenilor. De ce am uitat asta?

O zi bună oameni buni!

Am găsit pe denisdesigns.com o colectie de logo-uri care au ca bază de inspiraţie flacăra / focul. Nu sunt toate reuşite iar asta m-a făcut să ma gândesc la faptul că e destul de greu să lucrezi cu focul fără să te arzi… adică fără să dai în banal sau kitch.

Practic aş recomanda evitarea unor astfel de elemente de pornire, sunt prea uzitate şi cu greu obţii ceva unic. Nu aş băga mâna în foc pentru asta însă pot ieşi şi chestii faine, pentru cei care acceptă provocarea şi reuşesc să vadă mai departe de stereotip.

In imaginea de mai jos observi ceva ce nu e tocmai la locul potrivit?

De cateva luni oscilez intre a scrie sau a nu scrie acest anunt. Intre a lua o decizie si a spune pe bune sau a ramane tacuta si ambigua pe veci.

Am luat o decizie si aceasta este prezentata in “necrologul” de mai jos:

Cu profunda durere in suflet si cu lacrima de rigoare la colt de ochi, va anunt ca ID Studio s-a stins din activitate. Nu e mort si ingropat de tot – sa zicem ca a fost imbalsamat si pastrat spre nemurire sau spre alte activitati ce nu mai au a face cu vechiul spirit. Criza l-a luat la ea cand era inca atat de tanar! Forma sa juridica ramane insa printre noi, pentru a-si plati cu obisnuita si tampita sa constiinciozitate taxele, impozitele si ratele ce-l vor urmari pana pe lumea cealalta, amin!

Ce voi face mai departe?
1. Voi incerca sa disec fara mila greselile unui anteprenor, adica voi scrie despre incercari, sperante, esecuri, ezitari umane sau erori puerile, in general problemele unui visator gresit aruncat cu capul inainte in jungla din Romania.

2. Voi invita toti fostii colegi si colaboratori ai agentiei sa isi spuna propriile amintiri si impresii. Dupa bunavointa, dispozitia, timpul si o-o-le fiecaruia, voi publica pe blog pareri reale de angajati. Acele pareri pe care poate nu am avut niciodata puterea sa ni le spunem „face to face” . Dar si acele amintiri comune de care vom rade ca si cum s-ar fi intamplat ieri. Sunt curioasa daca vor fi amatori …

3. Voi respinge cu scuzele de rigoare si speranta de a fi iertata:
- cereri venite de la clienti inactivi de mai bine de 8 luni, privind furnizarea sau modificarea de fisiere sau documente. Tot ce s-a lucrat si finalizat in agentie a fost predat intr-o forma sau alta la vremea lui.
- cereri de cost – la care oricum nu primesc raspuns sau feedback
- cereri de proiecte de orice fel.

4. Ma voi ocupa, bineinteles, de noul meu proiect, LumeaMare, dar si de acest blog care va ramane, asa cum a si devenit, un jurnal personal de idei.

Si acum poezia de Oscar (nu, nu cainele meu, ci ala cu statuia):
Multumesc tuturor celor care m-au cunoscut si crescut ca om de publicitate timp de 14 ani de zile, multumesc tuturor celor care mi-au fost aproape si la bine si la greu in ID Studio in ultimii 7 ani de zile, multumesc incompetentei din marketing-ul romanesc care mi-a sapat la radacina nervilor atatia ani, multumesc crizei si conjuncturii nefericite pentru faptul ca am inteles, in sfarsit, ca nu vreau sa fac asta pana mor! Si serios vorbind, multumesc sotului care m-a inteles si sustinut in toate incercarile si pasiunile mele!

„This is it”, sau in varianta locala, cam asta fu’!

PS: Ideea cu cartile de vizita pe creioane i-a venit intr-o zi minunata lui George. Pornind de aici am ajuns la prezentarea site-ului, cel care cuprinde portofoliul recent, daca mai poate fi numit asa. Nu visam pe atunci ca vom crea si o imagine cu un creion rupt – by the way, merci pentru idee Hera! Aceasta imagine ar fi trebuit sa slujeasca invitatiei la un soi de praznic, o chermeza destinata sa adune cat mai multi dintre cei care au fost membri intr-o echipa deosebita, o adunare in care sa cinstim cu lacrimi de ras memoria a ceea ce a fost ID Studio.
Nu am reusit sa ma ocup dar ideea imi place in continuare. Asadar… aprindem lumina si ne organizam?

Poveşti şi ilustraţii care spun poveşti

Plăcerea de a citi se deprinde din copilarie

Cărtile au un rol foarte important în dezvoltarea şi educarea copiilor. Ele îi ajută să işi dezvolte imaginaţia, vocabularul, memoria, cultura generală, ca să numesc doar câteva avantaje. Independenţa şi abilitatea de a lua decizii se poate şi ea insufla lăsând copilul să aleagă ceea ce îi place dintr-o librărie sau ceea ce vrea să citească la culcare, din biblioteca personală. Iar relaţia afectivă cu părinţii are de câştigat, prin micul ritual zilnic, constituit de lectura unei poveşti, seara, la culcare. Sau două: “Hai mai citim încă una mami, te rooog!”.

Cel mai important însă este că micul ascultător de astăzi va fi cel care, când va creşte, va găsi plăcere in lectură. Depinde doar de părinţi şi este foarte uşor. Măcar jumătate de oră împreună cu voi, în fiecare zi, şi există şanse mai mari să nu suferiţi în anii de şcoală, când veţi vedea cât de greu concurează o carte cu jocurile de pe computer sau cu căscatul gurii la televizor.

Poveşti si ilustraţii care pun imaginaţia la lucru

Noi ca adulţi suntem mult mai pretenţioşi in ceea ce priveşte cărţile pe care le alegem, apreciem cu ochi critic sau laudativ ilustraţiile sau textul, ne supărăm – pe bună dreptate – când găsim greşeli de limba română în cărţile pentru copii. Copiii noştri, dacă nu au ajuns la vârsta la care să citească, nu au aceste probleme. Ei sunt deschisi la orice fel de ilustraţie, bucurându-se în mod aproape egal de un desen în creion, de o schiţă stângace făcută de mama sau de o ilustraţie elaborată ce aproape că nu poate fi deosebită de realitate.

Totuşi eu sunt de părere că ilustraţia ar trebui, indiferent de maniera în care este realizată, să spună la rândul ei poveşti, să fie complementară textului, adăugând fantezie şi punând imaginaţia piticului la lucru. O astfel de carte, pe care şi eu şi fetiţa mea o iubim la fel de mult, este: Poveşti cu iepuroaica Martha B. Rabbit

Poveşti simple, ilustraţii încântatoare – şi lumea fanteziei se deschide

Iepurica Martha si pisicuţa Tabita locuiesc la poalele mărului falnic. Împreuna ele au grijă să facă aprovizionarea pentru iarnă, salvează căprioarele de foame, adăpostesc în casuţa lor elfi şi şoricei, o ajuta pe Daphne, răţuşca cea uitucă, să aibă grijă de bobocei sau le dau unor şoareci hoţomani o lecţie de bunătate şi generozitate.
Poveştile sunt spuse tacticos, cumpătat, şi aproape că simţi cum te cuprinde căldura unui şemineu englezesc. Autoarea textului si desenelor, Shirley Barber, originară din Anglia, a iubit de copil ilustraţiile în care putea sa se piardă. Reuşeşte acum să ofere acelaşi sentiment celor care au bucuria de a-i citi poveştile, dezvăluind încet, în imaginile sale pline de fantezie, detalii pe care le descoperi si re-descoperi cu încântare.

In plus, volumul de poveşti despre care vorbesc are şi un CD. Rămân la ideea că pentru copil vocea părinţilor săi este cea mai importantă însă puteţi uneori să vă răsfăţaţi, să vă stracuraţi pe întuneric în patuţul copilului şi să ascultaţi impreună vocea caldă a Cameliei Marga Poenaru, depănând frumoasele aventuri ale Marthei B. Rabbit.

Acest articol a fost publicat si pe bookblog.ro

Am fost educata si crescuta in curatenie. Am fost invatata ca oglinda unei case nu e poarta sau zugraveala de afara ci baia si bucataria. De aceea nu voi putea niciodata tolera sau intelege murdaria in aceste doua locuri. Cu atat mai mult cu cat extrapolez teoria asta de bun simt la imaginea unei tari.

Ma intreb cat ii mai ia Romaniei sa se ingrijeasca de acest aspect? Cat timp trebuie sa mai treaca pentru a ne educa – atat cei mari cat si cei mici – in a avea si a pastra o curatenie necesara in acest loc.

Problema pleaca in primul rand, ca toate problemele, de jos in sus, de la utilizator. Romanul se suie cu picioarele pe colac. Romanul tinteste prost, pe colac, si nu sterge. Tot el e atat de delicat incat nu ar pune de nici un fel mana pe un obiect atat de dezgustator cum e peria. Asa cum nu s-ar apleca, doamne fereste, sa ridice hartia folosita care a nimerit – bineinteles fara vointa lui – pe jos.

Spre vesnica cinstire a lui Caragiale, in toaletele cele mai de fitze sau chiar si in cele din cadrul unor mari companii, am intalnit cele mai creative si mai haioase mesaje. Nu ma apuc sa le reproduc aici dar pot sa ma intreb, asa in van, de ce e nevoie de ele. Vorbim de oameni care se imbraca in costume scumpe de marca si poarta pantofi de sute de euro, oameni care au pretentii si masini scumpe (macar de serviciu daca nu personale) – oameni care au nevoie de instructiuni de cum se trage apa sau cum se foloseste peria. Ciudat? Nuuuu, tipic romanesc.

Tot tipic romaneasca este si mentalitatea conform careia “nu facem nimic mai bine pentru ca tot nu respecta nimeni”.  Ajungem astfel la nivelele de sus: cei care ar trebui sa se ocupe de asta in locurile in care chiar ne expunem public si cei care ar trebui sa educe.

Dau un exemplu din prima categorie: benzinariile. Nu gasesti in acestea mai mult de una sau doua toalete / sex. Oare e atat de imposibil de pastrat curatenia? E atat de greu sa se asigure macar un dispozitiv mic cu spirt sau dezinfectant? Ca sa nu vorbesc de hartia igienica… de a carei absenta te trezesti surprins in cele mai neplacute momente. Nu vreau sa dezvolt mai mult si nici sa povestesc de toaletele din benzinariile nemtesti, unde miroase a flori de camp si uneori se aud pasarele cantand. Stiu ca nu toate tarile exceleaza la asta asa ca mai trec cu vederea.

Revin la a doua categorie, cea mai importanta pentru sansa de a avea macar generatii viitoare mai educate: scolile. Am vizitat ieri doua scoli: una mare, una mica. Ambele aveau pe palier maxim doua bai: una pentru baieti, una pentru fete. Maxim 10-12 toalete in total de tinut curate. Am inteles ca nu este igienic sa te asezi pe colac, dar de la asta pana la a nu pune deloc colace si capace mi se pare o diferenta cam mare. De ce nu se practica in acest caz toaleta turceasca? Se stie avantajele acesteia, daca nu, rog pe cineva sa imi explice ce face un copilas de 6-7 ani aflat in fata unui vas de ceramica rece si inalt. Nici macar sa se suie pe el nu poate. De ce nu se pot pune niste colace, educa niste minti care sunt inca dispuse sa invete, asigura masuri de curatenie suplimentare (revin, un simplu dispozitiv cu dezinfectant si instructiuni zilnice ar face minuni). Se face asa ceva si nu stiu eu? Nu cred. Imaginea acelor toalete din scoli ma urmareste inca… credeam ca imi voi trimite copilul la scoala nu la cazarma.

Speram ca dupa atatia ani sa vrem macar sa schimbam ceva. Ei bine, m-am inselat! Va rog sa ma iertati, dragi tovarasi si pretini, ca am indraznit sa gandesc in alta limba.

Carte pentru copii: Ghidul printeselor adevarate

Sssst, vreti sa va spun un secret?

Cand eram mici ravneam la intalnirea cu Alba-ca-Zapada sau Cenusareasa, visam cu ochii deschisi la baluri si ne doream sa fim ca ele. Aceasta inainte sa apara Superman sau Zoro si sa ne dorim sa devenim, peste noapte, baietei curajosi care salveaza lumea. Am crescut si avem la randul nostru o fetita. Si ne reintalnim cu printesele: Alba-ca-Zapada, Frumoasa Adormita, Cenusareasa, Jasmine, Belle, Ariel… La inceput suntem fericite, traim acel sentiment incantator de regasire a copilariei. Apoi descoperim ca exista multe carti cu aceste povesti. Toate la fel sau cu mici variatiuni. Si perdele. Si asternuturi. Si rochitele lor. Si rucsacei cu printese, farfuriute, pahare, papucei, caciulite, seturi de sosete si chilotei… Si iarasi povesti, aceleasi, repetate obsesiv la culcare. Cea mica nu se poate hotari: astazi e Belle, maine e Ariel. Si se face seara si scoate, din nou, aceleasi carti din biblioteca. Ii vezi zambetul incantat dar simti ca nu mai poti si ca ai vrea si tu o pauza, ai vrea un Guliver, un Pinocchio sau minunatele 1001 de nopti. Cu acelea sigur nu ai apuca sa te plictisesti.

Acum vine momentul sa va spun secretul meu:: se cheama Ghidul Printeselor Adevarate si este o portita de scapare din rutina povestilor clasice. Macar pentru o perioada!

Aceeasi printesa cu alta palarie

Nu va asteptati totusi la un miracol. Printesele sunt aceleasi, iar cartea trece in revista si cateva detalii din povestea lor.. Insa partea buna e ca, pe langa scurte povestiri in care aflam evenimente nepovestite, sau secrete nespuse pana acum, mai gasim poezii sau retetele favorite ale personajelor iubite. Fetita voastra va dori cu siguranta sa le incerce; chiar daca e vorba de baghetele magice ale Zanei bune sau palatul de fructe al lui Jasmin, va promit ca sunt ingenioase si delicioase!

Mai gasiti si trucuri pentru petreceri si poate o buna inspiratie pentru a scapa de clasicele aniversari, trase la copiator, de la locurile de joaca. Cum ar fi pe plaja, la patinoar sau intr-un parc. Si daca pana si printesele adevarate fac asa poate ca aveti o sansa! Copilul va invata cum sa isi faca o lista cu planificarea unei petreceri si, cu putin noroc si mult entuziasm, va pune un umar mic la responsabilitatea mare si lista lunga pe care o ai. Iar daca nu ai idee ce sa mai faci la o aniversare de copii, pardon, printese, gasesti cateva sugestii de jocuri interesante de petrecere, croite dupa pasiunile si placerile fiecarui personaj.

Secretul nu e secret pana nu il spui mai departe

Stiati ca Alba-ca-Zapada inca mai merge la casa piticilor, in secret, pentru ca ii face placere si i se pare distractiv sa ii ajute la curatenie? Si chiar daca e o printesa adevarata, i-auzi, face o gramada de treaba: sterge praful, spala vasele, aranjeaza patuturile si pregateste mici gustari delicioase. Printesa ta ar face acest lucru pentru tine? Bine, te las sa ii spui si ei secretul, dar sa nu cumva sa mai spuna la nimeni altcineva!

Eu recunosc: nu m-am putut abtine si v-am marturisit secretul meu si ce gasiti in aceasta carte. Si da, cred ca trebuie sa il spuneti mai departe! Ce secret ar mai fi el daca nu l-am spune, pe soptite, la urechea micutei noastre printese? Veti vedea ca se va bucura si va promite cu ochii mari si seriosi ca nu mai spune la nimeni!

Acest articol a fost publicat si pe bookblog.ro