Nu vreau să vă relatez vreo telenovelă sau cine ştie ce scenariu amoros. Vreau doar să vă povestesc o scenă trăită ieri, în autobuz, care dovedeşte că nu poţi cunoaşte şi judeca un om cu ochii. Şi că există şi la noi discriminare, chiar dacă nu suntem atât de conştienţi de ea.

În autobuz un tip de culoare. Mărturisesc că privindu-l cu ochii şi eu am avut tendinţa de a strânge geanta lângă mine, avea genul acela de fizionomie pe care o întâlneşti în filme, tipul negativ, tipul care fură genţi pe stradă. Îl văd cum îşi caută biletul într-un portofel îngrijit şi departe de a fi cel al unui hoţ. Încearcă apoi să se strecoare spre aparatul de taxat, moment în care un moş uşor sărit de pe fix (asta ca să îi dau circumstanţe atenuante) începe să urle: “Ia mâna de pe mine nenorocitule. Ia mâna! Să nu te mai atingi de mine, nenoricitule!” “Pentru bilet domnule!” răspunde politicos nenorocitul. Şi trece mai departe ingnorând istericalele care mai continuă cu chestii de genul: “lasă că ştiu eu să fac diferenţa între adevăr şi minciună” etc etc Mă uit în jur şi privirile celorlalţi pasageri oscilează între amuzament şi solidaritate. Momentul trece.

În minutul următor aud o voce caldă, vorbind o engleză perfectă. Nenorocitul vorbea la telefon cu prietena, iubita, soţia, nu contează. Era muzică în urechi nu alta. A încheiat plin de tandreţe: “I will be late…, take care, love you”.

De ce am scris despre asta? Pentru că m-am ruşinat în faţa propriei mele percepţii greşite. Pentru că mi-a fost milă de bătrânul amărât de viaţa şi de înşelăciunea la care ţara asta ne supune în fiecare zi. Pentru că l-am admirat pe bărbatul de culoare pentru felul elegant în care a ignorat, pentru calmul pe care şi l-a păstrat în conversaţia cu iubita sa.

Pentru că a fost o lecţie pentru mine. Şi poate fi şi pentru voi.