Mi-a plăcut mult felul în care a fost gândită cartea “Ghidul Optimistului / Ghidul Pesimistului”. O colecţie de gânduri şi citate, poţi să o începi de la ambele coperţi, jumătate fiind optimistă, jumătate pesimistă (şi trebuie să o răstorni ca să o citeşti). Ca în orice colecţie de citate, găseşti texte amestecate: unele merită citite altele poţi să le sari liniştit pentru că nu înseamnă mai nimic. Avantajul e că o poţi deschide, din când în când, la orice pagină. Depinde doar de cum se vede la tine paharul în acel moment: jumătate plin sau jumătate gol.

Nu intenţionam să fac o recenzie a cărţii ci să pun un citat pe care l-am găsit şi care mi-a dat o perspectivă optimistă asupra omenirii:

“O privire aruncată asupra istoriei ne arată că oamenii devin mereu tot mai blânzi. În 1487, aztecii au sacrificat douăzeci de mii de persoane în răstimp de patru zile, viitoarele victime înşirându-se pe patru rânduri într-o coadă lungă de peste trei kilometri, pentru a li se smulge din piept inima încă vie. În secolul al XVI-lea, la Paris, oamenii se prăpădeau de râs la vederea unei pisici vii coborâte lent în foc şi arse de vie. Împăratul roman Nero folosea creştinii vii pe post de torţe umane care să-i lumineze calea spre arena circului. În diverse culturi, servitorii erau îngropaţi de vii, împreuna cu stăpânul lor decedat. În Borneo, un rafinament suplimentar cerea ca, pentru mai multă siguranţă, servitorii să fie bătuţi în cuie pe sicriul răposatului. Fără îndoială, violenţa încă abundă în lume, însă astăzi, cruzimea ca divertisment de masă ori în scop religios este aproape de dispariţie. Ştim acum mai multe şi ne aşteptăm să fim mai buni.”

Acum ma întreb, din perspectiva pesimistă: suntem cu adevărat mai buni sau am găsit modalităţi mai subtile şi mai perverse pentru a ne manifesta cruzimea? Voi ce părere aveţi?

Poveşti şi ilustraţii care spun poveşti

Plăcerea de a citi se deprinde din copilarie

Cărtile au un rol foarte important în dezvoltarea şi educarea copiilor. Ele îi ajută să işi dezvolte imaginaţia, vocabularul, memoria, cultura generală, ca să numesc doar câteva avantaje. Independenţa şi abilitatea de a lua decizii se poate şi ea insufla lăsând copilul să aleagă ceea ce îi place dintr-o librărie sau ceea ce vrea să citească la culcare, din biblioteca personală. Iar relaţia afectivă cu părinţii are de câştigat, prin micul ritual zilnic, constituit de lectura unei poveşti, seara, la culcare. Sau două: “Hai mai citim încă una mami, te rooog!”.

Cel mai important însă este că micul ascultător de astăzi va fi cel care, când va creşte, va găsi plăcere in lectură. Depinde doar de părinţi şi este foarte uşor. Măcar jumătate de oră împreună cu voi, în fiecare zi, şi există şanse mai mari să nu suferiţi în anii de şcoală, când veţi vedea cât de greu concurează o carte cu jocurile de pe computer sau cu căscatul gurii la televizor.

Poveşti si ilustraţii care pun imaginaţia la lucru

Noi ca adulţi suntem mult mai pretenţioşi in ceea ce priveşte cărţile pe care le alegem, apreciem cu ochi critic sau laudativ ilustraţiile sau textul, ne supărăm – pe bună dreptate – când găsim greşeli de limba română în cărţile pentru copii. Copiii noştri, dacă nu au ajuns la vârsta la care să citească, nu au aceste probleme. Ei sunt deschisi la orice fel de ilustraţie, bucurându-se în mod aproape egal de un desen în creion, de o schiţă stângace făcută de mama sau de o ilustraţie elaborată ce aproape că nu poate fi deosebită de realitate.

Totuşi eu sunt de părere că ilustraţia ar trebui, indiferent de maniera în care este realizată, să spună la rândul ei poveşti, să fie complementară textului, adăugând fantezie şi punând imaginaţia piticului la lucru. O astfel de carte, pe care şi eu şi fetiţa mea o iubim la fel de mult, este: Poveşti cu iepuroaica Martha B. Rabbit

Poveşti simple, ilustraţii încântatoare – şi lumea fanteziei se deschide

Iepurica Martha si pisicuţa Tabita locuiesc la poalele mărului falnic. Împreuna ele au grijă să facă aprovizionarea pentru iarnă, salvează căprioarele de foame, adăpostesc în casuţa lor elfi şi şoricei, o ajuta pe Daphne, răţuşca cea uitucă, să aibă grijă de bobocei sau le dau unor şoareci hoţomani o lecţie de bunătate şi generozitate.
Poveştile sunt spuse tacticos, cumpătat, şi aproape că simţi cum te cuprinde căldura unui şemineu englezesc. Autoarea textului si desenelor, Shirley Barber, originară din Anglia, a iubit de copil ilustraţiile în care putea sa se piardă. Reuşeşte acum să ofere acelaşi sentiment celor care au bucuria de a-i citi poveştile, dezvăluind încet, în imaginile sale pline de fantezie, detalii pe care le descoperi si re-descoperi cu încântare.

In plus, volumul de poveşti despre care vorbesc are şi un CD. Rămân la ideea că pentru copil vocea părinţilor săi este cea mai importantă însă puteţi uneori să vă răsfăţaţi, să vă stracuraţi pe întuneric în patuţul copilului şi să ascultaţi impreună vocea caldă a Cameliei Marga Poenaru, depănând frumoasele aventuri ale Marthei B. Rabbit.

Acest articol a fost publicat si pe bookblog.ro

Carte pentru copii: Ghidul printeselor adevarate

Sssst, vreti sa va spun un secret?

Cand eram mici ravneam la intalnirea cu Alba-ca-Zapada sau Cenusareasa, visam cu ochii deschisi la baluri si ne doream sa fim ca ele. Aceasta inainte sa apara Superman sau Zoro si sa ne dorim sa devenim, peste noapte, baietei curajosi care salveaza lumea. Am crescut si avem la randul nostru o fetita. Si ne reintalnim cu printesele: Alba-ca-Zapada, Frumoasa Adormita, Cenusareasa, Jasmine, Belle, Ariel… La inceput suntem fericite, traim acel sentiment incantator de regasire a copilariei. Apoi descoperim ca exista multe carti cu aceste povesti. Toate la fel sau cu mici variatiuni. Si perdele. Si asternuturi. Si rochitele lor. Si rucsacei cu printese, farfuriute, pahare, papucei, caciulite, seturi de sosete si chilotei… Si iarasi povesti, aceleasi, repetate obsesiv la culcare. Cea mica nu se poate hotari: astazi e Belle, maine e Ariel. Si se face seara si scoate, din nou, aceleasi carti din biblioteca. Ii vezi zambetul incantat dar simti ca nu mai poti si ca ai vrea si tu o pauza, ai vrea un Guliver, un Pinocchio sau minunatele 1001 de nopti. Cu acelea sigur nu ai apuca sa te plictisesti.

Acum vine momentul sa va spun secretul meu:: se cheama Ghidul Printeselor Adevarate si este o portita de scapare din rutina povestilor clasice. Macar pentru o perioada!

Aceeasi printesa cu alta palarie

Nu va asteptati totusi la un miracol. Printesele sunt aceleasi, iar cartea trece in revista si cateva detalii din povestea lor.. Insa partea buna e ca, pe langa scurte povestiri in care aflam evenimente nepovestite, sau secrete nespuse pana acum, mai gasim poezii sau retetele favorite ale personajelor iubite. Fetita voastra va dori cu siguranta sa le incerce; chiar daca e vorba de baghetele magice ale Zanei bune sau palatul de fructe al lui Jasmin, va promit ca sunt ingenioase si delicioase!

Mai gasiti si trucuri pentru petreceri si poate o buna inspiratie pentru a scapa de clasicele aniversari, trase la copiator, de la locurile de joaca. Cum ar fi pe plaja, la patinoar sau intr-un parc. Si daca pana si printesele adevarate fac asa poate ca aveti o sansa! Copilul va invata cum sa isi faca o lista cu planificarea unei petreceri si, cu putin noroc si mult entuziasm, va pune un umar mic la responsabilitatea mare si lista lunga pe care o ai. Iar daca nu ai idee ce sa mai faci la o aniversare de copii, pardon, printese, gasesti cateva sugestii de jocuri interesante de petrecere, croite dupa pasiunile si placerile fiecarui personaj.

Secretul nu e secret pana nu il spui mai departe

Stiati ca Alba-ca-Zapada inca mai merge la casa piticilor, in secret, pentru ca ii face placere si i se pare distractiv sa ii ajute la curatenie? Si chiar daca e o printesa adevarata, i-auzi, face o gramada de treaba: sterge praful, spala vasele, aranjeaza patuturile si pregateste mici gustari delicioase. Printesa ta ar face acest lucru pentru tine? Bine, te las sa ii spui si ei secretul, dar sa nu cumva sa mai spuna la nimeni altcineva!

Eu recunosc: nu m-am putut abtine si v-am marturisit secretul meu si ce gasiti in aceasta carte. Si da, cred ca trebuie sa il spuneti mai departe! Ce secret ar mai fi el daca nu l-am spune, pe soptite, la urechea micutei noastre printese? Veti vedea ca se va bucura si va promite cu ochii mari si seriosi ca nu mai spune la nimeni!

Acest articol a fost publicat si pe bookblog.ro

Citind Rostul lumii – o carte de calatorie pe care pur si simplu o savurez pagina cu pagina – am dat peste un discurs electoral pe care nu ma pot abtine sa nu il reproduc aici. Personal nu ma intereseaza politica si incerc sa nu bag in seama minciunile, balbaielile si aberatiile atat de frecvente, mai ales in aceasta perioada. Dar oricat m-am ferit de televizor sau alte intrumente de tortura intelectuala in masa, nu am putut sa nu aud ca au inceput campaniile electorale. De aceea m-am gandit sa impartasesc cu voi acest fragment. A se nota ca este vorba de Iranul anilor ‘50. Cat de departe si cat de aproape totodata!

Enjoy!

“…batranul M… fusese reales intr-un targ din tinutul Ghilan, unde poseda ceva pamant. Il lasase pe tanarul sau adversar – un institutor de extrema stanga – sa le vorbeasca primul taranilor adunati in piata, sa infiereze coruptia de la Teheran si rapacitatea arbabilor, sa promita marea cu sarea. Cand i-a venit randul, batranul s-a multumit sa adauge: “Ceea ce ati auzit e cat se poate de adevarat… eu insumi nu sunt un om prea bun. Dar ma cunoasteti; va iau putin si va apar de cei mai lacomi decat mine. Daca acest tanar e atat de cinstit pe cat spune, atunci nu va sti sa va apere de cei din capitala, este evident. Daca nu e cinstit, amintiti-va ca e abia la inceputul vietii si are sacii goi; eu sunt la capatul ei, iar sacii mei sunt plini. Cu cine riscati mai putin?”

Taranii au gasit ca vorbea cu intelepciune si l-au votat.”

Nicolas Bouvier

Se pare ca fenomenul prostitutiei a fascinat dintotdeauna si a inspirat nenumarati scriitori sau scenaristi. Unii au preferat iubiri imposibile si destine tragice, altii au vrut sa se incline in fata frumusetii, incercand sa puna alta lumina asupra vietii prostituatelor. Iata cateva exemple:

• “Curtezana” – o oda adusa feminitatii si a felului in care prostitutia ramanea singura cale pentru o femeie care isi dorea sa fie frumoasa, culta si independenta. Bun, a fi curtezana era ceva mai interesant decat a fi prostituata in zilele de astazi dar ideea de baza e tot aceeasi.
• “Jurnalul unei Gheise” cartea si ecranizarea, povestea interesanta a unei indeletniciri sofisticate ce solicita talent, munca si sacrificii mai mari decat multe alte meserii. Din nou, femeia trebuia sa fie o incantare pentru un barbat si nu apare nicaieri nevoia de a salva sau a schimba ceva.
• Coelho cu ale sale “11 minute” si povestea moderna a unei femei care alege drumul prostitutiei si pe care un barbat incearca sa o salveze. Un basm cu “a fost odata ca niciodata” cu final fericit. Te intrebi totusi cat de real este un astfel de final, cata “lumina” poate exista intr-un om si cata putere de a schimba, atat de mult incat deciziile si obiceiurile din trecut sa nu ii afecteze destinul viitor. Coehlo crede ca se poate.
• Altii nu sunt de aceeasi parere. Ajung astfel la un film interesant, cu o realizare originala si foarte frantuzeasca: “Combien tu m’aimes”, un film din 2005 de Bertrand Blier, cu Monica Bellucci si Gerard Depardieu. O parodie amuzanta si totodata sensibila a unui singuratic care doreste sa aiba o relatie si a unei prostituate care viseaza, in fond, acelasi lucru banal. Totul pare normal insa nu e si simplu. Si raspunsul este ca nu, nimeni nu se poate schimba radical.
• Un raspuns la fel de pesimist primim si de la “Cheri”, o poveste de dragoste in cadre picturale, un film ce povesteste drama unei curtezane din belle epoque. Michel Pfeiffer, intr-o interpretare de zile mari, adauga valoare unui scenariu destul de comun si previzibil.
• Aldomovar se aseaza intr-o zona neutra cu al sau “Imbratisari frante”. El nici nu blameaza nici nu da verdicte, si aceasta pentru ca pare mai interesat sa jongleaze cu firea umana si prostitutia care exista, intr-o forma sau alta,  in fiecare din noi.

Acestea sunt doar cateva exemple, pe care mi le amintesc acum. Si nu am mentionat cartile pe care le-am vazut pe rafturi dar pe care nu le-am citit. Iata cum cea mai veche meserie din lume nu inceteaza sa fie muza si cum artisti diversi gasesc inca in ea povesti ce merita spuse!

“Toti oamenii mari au fost mai intai copii (numai ca putini dintre ei isi mai amintesc).” Aceasta simpla constatare ca si titlul acestui articol sunt desprinse din cea mai sensibila carte de copii pentru adulti: Micul Print, de Antoine de Saint-Exupery.

O mare carte mica

Avem in fata o carte mica pe care o citesti intr-o ora. Insa, pe cat de mica pare, pe atat de mare e efectul pe care il exercita asupra ta ca cititor si, mai mult de atat, ca om mare. E o carte pe care o recitesti cand iubesti, cand esti trist, cand ai nevoie de un prieten, sau cand lumea din jurul tau se ia atat de mult in serios incat totul devine lipsit de farmec.

Stiai ca oamenii mari sunt ciudati, foarte ciudati?

Inaintand in paginile cartii treci din nou prin procesul dureros al maturizarii, descoperind, alaturi de micul print, cat de ciudati sunt oamenii mari. Privesti cu alti ochi nevoia adultilor de a conduce, de a fi admirati, nevoia de a se ascunde de propriile fapte sau nevoia de a poseda. Revezi cu alti ochi rutina zilnica si intelegi ca nu vrei sa ajungi ca regele care stapaneste tot si nimic, ca omul de afaceri care isi numara bogatia de stele, nemaiavand timp de nimic altceva, sau ca geograful care nu isi traieste pasiunea decat prin ochii celorlalti. “Am trait mult in preajma oamenilor mari. I-am vazut de aproape. Asta nu m-a facut sa am o parere mai buna despre ei.” scrie autorul si tocmai acest sentiment il experimentezi citind calatoria printului printre planete.

O carte care te “imblanzeste”
Dupa ce ai calatorit alaturi de micul print si te-ai curatat de prejudecatile de adult, esti pregatit pentru imblanzire, pentru prietenie si pentru dragoste. Esti pregatit pentru a afla secretul vulpii: “nu poti vedea bine decat cu inima. Esentialul e invizibil pentru ochi”. Esti pregatit pentru a recunoaste unicitatea persoanei pe care o iubesti si pentru a fi responsabil fata de ceea ce ai “imblanzit”.
Iar daca la finalul cartii plangi, sau macar daca te intristezi, inseama ca ai fost imblanzit si ca ai reusit, macar pentru scurt timp, sa redevii copil, sa fii tu insuti micul print. Lasa cartea la indemana in biblioteca pentru ca nu va trece mult si vei dori sa o redeschizi sau sa privesti spre stele si sa asculti rasul cristalin si pur al micului print.

Am cumparat aceasta carte, scrisa de Francois Weyergans intr-una din zilele acelea bune in care te plimbi prin librarie si alegi autori despre care nu stii nimic, dar ale caror titluri te inspira. Am cumparat-o pentru coperta, pentru premiul pe care a primit-o, pentru comentariile pe care le-am citit pe spate. Unul dintre ele, citat din “Le Monde”, il reproduc aici pentru ca acelasi sentiment l-am avut si eu atunci cand am terminat ultimele pagini:
“Franz si Francois este unul dintre rarele romane de care te lasi sedus atat de repede si intr-un mod atat de misterios, incat simti nevoia sa-l recitesti numaidecat, pentru a descoperi motivul acestei tainice atractii”
Imi plac cartile pe care, odata deschise, nu le mai lasi din mana. Ai cu ele un fel de relatie pasionala, o aventura de o noapte pe care o tii minte toata viata. Franz si Francois nu este acest gen de carte.
Imi plac si mai mult cartile care te implica intr-o relatie indelungata, ce raman pe noptiera ta mai mult de o noapte si iti cer sa le citesti pe indelete. Aceste carti se aseamana mai degraba cu un desert din care nu poti manca foarte mult odata. Sunt pagini pe care le savurezi in portii mici si simti ca daca ai incerca sa cresti fortat cantitatea ai pierde din placerea gustului lor, din arome, din detalii, din intelesuri. Acest tip de carte este Franz si Francois. Nu exista pagini de umplutura. Daca nu ai naratiune ai umor, daca nu ai umor, ai dezvaluiri socante, daca nu ai valori catolice, ai erotism fara secrete si false pudori, daca nu ai povestea tatalui o ai pe aceea a fiului si a relatiei dintre ei, relatie ce continua dupa moartea tatalui si despre care, iata, se pot scrie 400 de pagini! “Viata celor care au insemnatate pentru oricare dintre noi nu se opreste cu moartea lor. Un mort e in stare sa exercite represalii”, scrie autorul.
Nu va ganditi la povesti cu fantome, nu despre asta e vorba. Cititi cartea si veti dori cu siguranta sa o recititi, imediat ce ati terminat-o. Umorul si talentul cu care e scrisa va va “bantui” mult timp!

Am terminat aseara “Vrajitoarea din Portobello” si am iesit cu parere de rau din transa pe care ti-o induce Coelho cu fiecare roman al sau. Chiar daca regasim la fundamentul fiecarei povestiri aceleasi motive spirituale sau mistice, ceea ce ma uimeste este faptul ca, desi el insusi un vrajitor al cuvintelor si ideilor, Coelho nu urmeaza ritualuri. Nici o poveste nu se repeta, nici un roman nu este la fel construit ca altul. De fiecare data ma astept sa gasesc asemanari si de fiecare data am surpriza de a descoperi ceva nou.

In “Vrajitoarea din Portobello” Coelho reconstruieste viata unei tinere din Transilvania fara sa apeleze la naratiunea obisnuita, intreaga carte fiind compusa din marturii ale persoanelor care au interactionat cu ea. Este incredibil cum poti da viata astfel unui caracter fara ca personajul insusi sa aiba vreodata “sansa” de a-si spune punctul sau de vedere. Si totusi, pe masura ce citesti marturiile, o cunosti si o intelegi ca si cum ai fi intalint-o personal pe Sherine, sau Atena, sau Hagia Sofia, oricare i-ar fi numele.

Oamenii inca se sperie de magie si multi sunt gata sa arda pe rugul prejudecatii pe oricine are un har sau poate sa simta si sa vada lucruri la alt nivel decat cel pe care il pot ei intelege. Din fericire un “vrajitor” precum Coelho reuseste sa se apropie de magie si de om prin fictiune si, desi nu garantez ca toata lumea il place sau il citeste, sunt sigura ca va scapa de rug.

Voi incheia si eu cu ultima propozitie din roman: “iubirea este”. Merita sa cititi insa tot pana acolo – fara sa trageti cu ochiul la final pentru ca e pacat sa stricati o mare surpriza – ca sa intelegeti cu adevarat aceasta propozitie aparent banala.

Astazi e 1 iunie si e ziua copiilor. Nu o sa mai repet cliseul deja folosit de toata lumea conform caruia “indiferent de varsta pe care o avem putem sa ne pastram sufletul tanar”, vreau doar sa va povestesc cum mi-am copilarit eu aceasta zi. Am inceput prin ceea ce a devenit un fel de ritual al placerii si anume m-am asezat pe balansoar in curte, cu doua carti alaturi si un ceai aburind. Pasarelele ciripeau ca in orice alta zi, aerul era proaspat, linstea de care am noroc pe strada mea nu era agresata de nici un picamer sau alte initiative ale nenumaratelor companii care strica de la o zi la alta asfaltul turnat cu putin timp în urma. Am citit si dintr-o carte si din alta, apoi le-am închis si am trecut cu starea de spirit de la cititor la scriitor, amintindu-mi ca ar fi bine sa imi mai actualizez cunostintele de gramatica si alte aspecte întortochiate ale limbii materne. Buna idee, dar cum?
Nu am in casa nici un astfel de instrument adus la zi iar cu netul ma impac eu bine dar am înca tendinta de a nu crede chiar tot ce imi spune. Asadar o pespectiva minunata mi s-a deschis in fata: sa folosesc acest pretext pentru a face o incursiune pe la librariile preferate: Dales si mai ales Carturesti. M-a cuprins o bucurie sora cu entuziasmul in fata unui cadou frumos impachetat. Am realizat ca am suficient timp si ca e pentru prima data, dupa foarte multi ani, cand o sa pot sa ma uit la carti fara nici o graba, fara sa imi crape capul ce cadou s-ar potrivi unui prieten, fara sa rezist tentativelor repetate ale copilului de a lua toate cartile cu sclipici si printese acasa.

Am facut asta asa cum am vrut, pe indelete. Si am plecat cu rucsacelul plin de carti, de gramatica, de beletristica, povesti si calatorii, adica aproape tot ce imi doream. Si nici macar nu am facut gaura în buget, multumesc pe aceasta cale Carturesti pentru raftul bogat în titluri interesante la doar 9.9 lei. Am ales romane de autori pe care nu i-am mai citit, sansa de a incerca ceva nou si de a pune intuitiv mana pe o carte dandu-mi cea mai mare incântare.

Dar ce am castigat in urma acestei zile a fost confirmarea cliseului de care as fi vrut sa ma feresc dar uite ca nu pot: am realizat ca am inca sufletul unui copil si m-am bucurat de acest lucru cu intensitatea unei trairi la care doar cei mici se pot ridica. Pentru ca atat timp cât mai suntem fascinati de basm putem spune ca nu ne-am lasat pacaliti de maturitate, ca nu am imbatranit. Si ce altceva sunt cartile daca nu basme pentru oameni mici si mari? Ca vorbim de enciclopedii sau albume de arta, ca alegem romane de aventuri sau memorii ale unor oameni, toate ne fac sa visam, sa imaginam, sa traim o alta poveste decat cea personala. Copiii nu pun niciodata la îndoiala adevarul povestilor asa ca ar trebui sa nu uitam sa citim si sa ne bucuram la fel de mult ca si ei de ceea ce traim intre paginile unei carti.

La multi ani!

Nu sunt chiar un soarece de biblioteca dar pot spune ca am citit destul de multe carti in viata mea. Si indiferent ca a fost vorba de romane de fictiune sau autobiografice, intotdeauna am perceput continutul lor ca pe o experienta detasata de autor. Desi doar autorul poate face acea carte sa existe, odata ce ea ajunge in mainile unui cititor isi pierde orice fel de control asupra felului in care aceasta va fi asimilata, asupra sensurilor recreate si recodificate care o fac sa devina o alta experienta, a altor persoane.

Cand am inceput sa citesc Camino am intampinat pentru scurt timp o bariera psihologica. Desi suna paradoxal, nu stiam cum sa o citesc. Cunosteam autoarea de mai bine de zece ani, ii auzeam vocea printre randuri, ii vedeam expresia si ii recunosteam modul de a gandi, temerile si felul de a fi, ba chiar si anumite gesturi pe care mintea mea le proiecta clar pe pagini. Iar inainte de a incepe sa o citesc m-am temut ca nu imi va placea si nu voi sti cum sa ii spun acest lucru fara a o rani. Era o experienta noua si ma intrebam daca voi putea gusta continutul fiind atat de aproape de autor. Insa, asa cum am spus, totul a durat foarte putin. Chiar daca a trebuit sa renunt la a construi cu puterea imaginatiei caracterul, chiar daca vocea era deja cunoscuta si bine definita in urechile mele, subiectul a inceput sa ma fascineze foarte curand, curiozitatea a devenit mai mare decat prejudecata si relatia mea cu romanul a curs firesc, fluent, fara alte piedici, atingand epogeul intr-un sentiment de mare implinire la final.

Am regasit in periplul meu imaginar pe Camino, odata cu Veronica, multe idei si ganduri din categoria celor pe care le stim dar ne educam sa le ignoram. Am retrait alaturi de ea simplitatea vietii si bucuria zilei de azi. Am aflat cu placere despre importanta planificarii micilor nevoi zilnice si cata exactitate sta in alcatuirea rucsacului unui pelerin. Am invins obstacolele si am renuntat la toate obiceiurile si gandurile urbane inutile, care ne consuma un timp pe care am putea sa-l investim mai frumos si mai natural. Si am trait pe tot parcursul cartii o admiratie greu de exprimat pentru curajul si tenacitatea Veronicai, pentru puterea de a merge pana la capat pe un drum pentru care nici unul dintre noi, copiii civilizatiei scaunelor incalzite si a aerului conditionat, nu se poate considera cu adevarat pregatit.

Si totusi cata nevoie avem de Camino, sau de ceea ce putem invata pe el! Coelho spunea ca drumul spre Santiago este drumul oamenilor obisnuiti. Aceasta pentru ca adevarurile despre noi nu sunt nestemate inaccesibile, destinate doar unei anumite categorii de oameni. De aceea mi-a placut foarte mult felul de a scrie al autoarei: simplu, direct, fara dorinta de a impresiona sau cu pretentii de a ne invata o lectie. Veronica isi descrie cu modestie dar cu farmec trairile zilnice si propriile sale concluzii: “Mi-am privit slabiciunile cu ochi limpezi si am inteles, intr-o noua revelatie, ca vine o vreme cand trebuie sa renunti: la o relatie, la un tipar de gandire, la un fel de confort, la rutina, in cel din urma chiar si la siguranta. A merge inainte inseamna un risc, uneori renuntare, uneori durere, dar e singura cale de a ne descoperi, altfel nu facem decat sa batem pasul pe loc.”
Nu sunt un critic literar si nu pot citi o carte analizand-o in acelasi timp. Nu ma pot detasa de mesajul ei sau de felul in care rezonez cu povestea ei. Am satisfactia ca am citit o carte buna atunci cand aceasta ma inspira sau ma imbogateste, cand imi deshide ochii asupra unui nou mod de a gandi, cand imi exprima propriile credinte intr-un mod neobisnuit si proaspat, cand simt acea invidie constructiva ca nu am scris eu acele randuri sau ca nu am trait eu acele sentimente. Cand pot spune la sfarsit: cartea aceasta a fost scrisa pentru mine si candva ii voi urma exemplul.

Iar Camino este pentru mine un drum de urmat, in viata de zi cu zi sau chiar intr-o calatorie. Iar daca nu o voi putea face cu pasul – ceea ce totusi mi-as dori foarte mult – imi va face oricand placere sa retraiesc literar experienta acestei calatorii alaturi de buna mea prietena, Veronica Dragoi.

Coperta: id studio