Cred ca nu am mai avut asa mari emotii de cand am nascut-o pe Petra! Ma uit la noul meu “copil” si parca imi vine din nou sa ma intreb, cu teama: “oare are toate degetele?”,  “oare ochii sunt la locul lor?”, “oare va fi sanatos copilul?”.

Si totusi, trebuie sa depasesc aceste emotii si sa prezint lumii, de la “balconul” acestui jurnal de idei …

… iata, acesta este noul nostru blog:

LumeaMare – http://lumeamare.ro

Te invit sa calatorim, sa ne regasim in lumea mare ce ne inconjoara si ne cheama la drum!

In lumeamare.ro nu vei gasi informatii seci, pentru aceasta exista nenumarate ghiduri sau situri de turism! Iti vom arata lucrurile asa cum le-am vazut si te vom astepta sa ne completezi impresiile cu propriile tale pareri sau amintiri!

Poate ca unele texte ti se vor parea lungi. Poate ca unele vor fi prea scurte. In ambele cazuri speram ca acestea sa iti impartaseasca, dincolo de informatii, sentimente reale si bucuria lecturarii.  Daca vom reusi sa te plictisim cu texte prea lungi te rugam sa ne tragi de urechi. Daca le vei gasi prea scurte, te invitam sa ne certi sau sa le completezi cu propriile tale comentarii si experiente.

Feedback-ul tau va face acest blog sa traiasca si sa se dezvolte! Daca ai observat ceva in neregula, daca ai idei sau propuneri sau daca doresti sa scrii propriile tale impresii, nu ezita sa ma contactezi! Direct pe blog, pe mail sau pe twitter (http://twitter.com/LumeaMare)

Ma uit din nou la copilul meu cu aceeasi emotie si imi fac curaj. Acum va trebui sa ma descurc sa il cresc! Si dincolo de o usoara frica, nu pot sa nu recunosc cat ma bucur si cat de mult l-am asteptat!

Se stie deja ca o calatorie pe soselele Croatiei este un vis frumos de vara pentru orice motociclist. Se mai stie si ca treaba se complica atunci cand apare nevoia de a calatori cu familia si copiii. Totusi, a combina o vacanta moto cu una in familie nu este imposibil. Ai nevoie de cateva ingrediente: motor, masina, copil si la sfarsit, dar nu in cele din urma, un partener de viata care sa iti inteleaga pasiunea. Ma numar printre norocosii carora reteta le-a iesit. Vara aceasta am fost calatori pe 6 roti si am vazut sau revazut in aceasta formula locuri extraordinare. Unul dintre ele este Croatia, o tara ce are atat de multe de oferit incat e greu sa cuprinzi totul in cateva cuvinte. Asa ca voi incerca sa cuprind ceea ce am experimentat in cateva categorii …

citeste aici articolul intreg si vei descoperi:

Croatia pentru motociclisti

Croatia pentru copii

Croatia pentru amatorii de camping

Croatia pentru pasionatii de munte si de drumetii

Croatia pentru gurmanzi

Croatia de lux

Pentru copii orice misca exercita o atractie irezistibila. In categoria mijloace de transport pline de farmec intra si metroul sau trenul. Ne deplasam pentru a nu stiu cata oara catre statia de metrou “Gara de Nord” cand Petra mi-a propus sa coboram si sa ii arat si ei gara si trenurile. Din una intr-alta, am ajuns sa cumparam bilete pentru a doua zi catre Sinaia, in mare secret, ca sa ii facem o surpriza lui tati. Nu credeam ca trei bilete, un secret si perspectiva de a calatori cu trenul pot aduce atata bucurie in viata unui copil, m-am bucurat insa toata ziua de rasul ei, de agitatia cu care isi pregatea scenariul de intampinare pentru tati. Regia cuprindea dans, poezie si prezentarea pompoasa a unui plic pe care scria „surpriza pentru tati, deschide-l!”.
A doua zi ne trezeam la ora 6 dimineata iar la 7 jumatate eram deja in tren. Nu mi-a venit sa cred cand m-am intalnit cu aceleasi vagoane din propria mea copilarie, cu aceleasi canapele de vinilin care bineinteles ca nu au intinerit intre timp. Vechimea e completata de jegul gros depus pe la geamuri si la incheieturile obosite. Si cand te gandesti ca o calatorie cu trenul la clasa a doua e aproape dubla fata de consumul de benzina al unei masini decente! Ne-am consolat cu ideea ca vom putea amandoi bea o bere iar Petra s-a bucurat ca un catel care poate scoate capul pe geam in mers.
In Sinaia am incercat mai intai sa o luam pe jos spre cota 1400. Proasta idee, uitasem ca sunt atat de multi kilometri pana sus si se pare ca nici nu reuseam sa gasim alt drum decat soseaua. De la Cabana Schiorilor ne-am intors si am decis sa luam telecabina. Inca o portie buna de mers pana acolo. De ce o fi fost asa de cald? Credeam ca am venit la munte sa ne racorim. Abia asteptam sa ajungem la o altitudine mai mare, poate doar acolo sa avem sansa de a scapa de canicula.
La telecabina am descoperit ca un drum dus intors pana la 1400 si apoi pana la 2000 costa, pentru doi adulti si un copil, cat un drum cu trenul pana la Sinaia si inapoi. Sau cat doua drumuri cu masina dus intors pana la Sinaia si inapoi. Ne aliniem la Europa, se pare, dar uitam sa schimbam dotarile si oferta. Nimic nou pana aici.
Am decis sa luam cabina doar pana la 1400. Acolo unde era intr-adevar mai racoare, ba chiar incepeau sa se adune nori de ploaie. Tot acolo unde sunt telescaunele de care ochii Petrei s-au lipit. Ne tenta si pe noi ideea si am decis in plen sa luam telescaunul pana sus si de acolo sa coboram pe propriile picioare. Zis si facut.
Sus de tot uiti de Romania oamenilor si o descoperi pe cea a naturii. Natura care tuna si fulgera. Cam nasol pentru expeditia noastra pe jos. Dar nu ne-am dat batuti si am pornim usurel la vale. Ne-am descurcat, eram bine echipati si am facut fata cu bine la portiunile mai abrupte sau la bucatile pline de pietris. Petra mai scartaia din cand in cand dar mini-croisantul si pauza din 15 in 15 minute reprezintau o motivatie suficienta pentru a ne tine cat de cat in miscare. Ploaia ne-a ocolit, am vazut-o cum a trecut undeva prin dreapta si a coboarat la vale, departe de Sinaia. Am avut parte de nor protector cat  eram pe culmile deschise ale muntelui si de soare cand am inceput sa ne apropiem de copaci. Ideal!
Mai aveam putin si ajungeam din nou la cota 1400 cand Petra a vrut sa poposim putin pe terasa cabanei Valea cu Brazi.
Ne-am asezat pe niste scaune ruginite, mai erau doar doua mese ocupate, restul liber. Dupa cateva minute a aparut si specimenul chelnerita plinuta si sictirita, afisand cat mai vizibil oboseala si plictis, ca nu cumva sa ne inchipuim ca ne-ar servi cu placere. Entuziasmati de asa o primire i-am multumit de intrebare si i-am spus ca nu stam, ca ne-am odihnit doua minute si ca o luam acum din loc. Moment in care s-a infoiat pe ea penajul de stapan al acelui locas exclusivist , a devenit brusc interesata de obiectul muncii ei deosebite si am aflat ca scaunele acelea ruginte nu sunt pentru orice fel de trecatori, ci doar pentru cei care „servesc” acolo. M-am abtinut sa ii spun ca doar ei, chelnerii, “servesc” si m-am limitat doar la un „ei, da!”. Nu mai completez si schimbul de replici ce a urmat, oricum “paunitza” nu era dispusa sa cedeze si se mira de ce ne-a deranjat ca nu aveam voie sa stam pe scaunele betegite de vreme ale unei cabane jalnice. Doar era normal, nu? Asta inseamna spiritul muntelui, platesti stai, nu platesti, mergi mai incolo, doar e atata iarba in jur! Pe care oricum as fi ales-o bucuroasa daca nu ar fi fost copilul si dorinta lui indrazneata!

Am plecat si in scurt timp am avut parte de alte doua impresii extreme: un biciclist care cobora pe tot pietrisul ala si fata de care m-a incercat o profunda admiratie, si un dialog surprins intre doi tineri: „draga, nu putem merge pe aici, ne distrugem adidasii. Ar trebui sa ne luam bocanci”. Just, ar trebui, dar problema nu sunt adidasii de x milioane ci picioarele, zic eu mai scumpe si mai pretioase, mai ales cand esti pe munte!

La cota 1400 am intalnit si reclama la acea cabana distinsa: „Cabana Valea cu Brazi va ofera servicii de cazare si masa la inaltime”. Curat „la inaltime” dom’ Caragiale! La inaltimea nasului la care nu poti ajunge, poate!

In Sinaia am poposit la terasa Irish House unde, desi eram jos, am mancat la inaltime iar serviciile au fost bune. Ba chiar au venit sa ne anunte ca intarzie putin mancarea. Slava domnului, se zice ca omul cu burta plina e mai optimist. Si daca mai pui si doua beri de persoana, poti intelege de ce nu ne-a suparat nici macar intarzierea de aproape o ora a trenului, intarziere pe care nu se gandea nimeni nici macar sa o anunte, daca nu se ducea Alex sa intrebe ce se intampla. „Mai, anunta si tu ca intarzie trenul, ca nu ai zis nimic!” urla doamna de la Ghiseu la alt coleg din spate, caruia ne cerem pe aceasta cale scuze ca l-am deranjat. Intre timp a venit si o ploaie torentiala, inca un motiv de bucurie ca eram la adapost si nu in varful muntelui.
Vagoanele din trenul de intors au fost mai bune. Adica tot alea pe care le stiam de cand eram de varsta Petrei, doar ca erau de la o fosta clasa intai, devenita acum a doua. Am ajuns in Bucuresti dupa ora 22, iar pe drumul dinspre Metrou spre casa Petra aproape ca nu mai putea vorbi de oboseala. Si pentru ca aceasta ar fi fost impotriva firii – ea oricum nu tace decat atunci cand doarme – a continuat sa vorbeasca insa glasul ei se auzea precum bazaitul unei albinute cu aripioarele obosite de atata munca.

Eram cu totii, de fapt, obositi, dar fericiti!

Concluzii: de la copil inveti ca partenerii de calatorie fac locul, in sensul bun. De la Romania inveti ca oamenii fac locul, in sensul rau.

Acest articol si altele asemanatoare pot fi citite aici

Calatori pe 6 roti – ultimele doua zile

Urmeaza doua zile contrastante din care nu am mare lucru de povestit. Pe masura ce traversam Ungaria redescoperim fierbinteala zilelor de vara si canicula. La iesirea din Ungaria reusesc iarasi sa strang toti vamesii in jurul meu, curiosi sa ma intrebe de motor, manere incalzite si alte prostii. Innoptam in Savarsin iar a doua zi ne ploua aproape tot drumul spre Bucuresti. Pe Valea Oltului ne intalnim cu prietenii nostri care pleaca, impreuna cu fetita, spre Germania. Anul acesta nu ne-am mai potrivit ceasurile si destinatiile ca sa mergem impreuna, asa cum am facut-o in ultimele doua veri. Incercam sa facem un rezumat de pe unde am umblat, ei ne impartasesc din planurile lor si e atat de ciudata intalnirea dintre un final de excursie si inceputul alteia incat, daca nu ar fi increngaturile sociale si financiare care ne tin pe loc, am fi in stare sa facem cale intoarsa si sa ii insotim. De la Pitesti autostrada se umple de apa si mersul pe ea devine riscant. Alex si parintii mei incetinesc simtind ca acvaplaneaza pe panza de apa, eu ma tem sa nu fiu aproape invizibila (vad bine ca masinile din fata abia se disting) si merg tare inainte de teama sa nu ma trezesc cu vreun grabit peste mine.
Ajungem cu totii cu bine acasa. Cainele se bucura ca ne vede iar pisica, in semn de recunostinta pentru absenta noastra indelungata, imi face surpriza o cuvertura de par pe care a lasat-o peste tot, dar mai ales pe patul Petrei.
Bem o bere si mancam carnati de Austria, amintindu-ne cu drag pe unde am fost. 12 zile, 3500 de kilometri, multa ploaie dar si multe locuri speciale si peisaje capabile sa compenseze, prin frumusetea lor, vremea neprielnica.
Bugetul propus a fost depasit cu succes – uite de aia nu imi plac mie cardurile, dar, pe de alta parte, am cheltuit jumatate fata decat am fi cheltuilt altadata, pe un traseu similar. Si nu am simtit nici o clipa frustrare sau ca am pierdut ceva, dimpotriva. Am reusit sa combinam cortul cu pensiunea exact in momentele in care simteam nevoia de ceva mai mult confort, mancarea incropita de la supermarket cu restaurantele – ocazii rare si, tocmai de aceea, mai mult apreciate – am invatat sa ne bucuram de natura in toate formele ei si pe orice vreme si am ajuns la concluzia ca nici o criza de pe lume nu ne va opri din sa calatorim si sa gusta din placerile pe care le avem: drumul, motociclismul, fotografia, bucuria de a fi impreuna!

THE END

Mai multe impresii de calatorie se gasesc aici

Calatori pe 6 roti – a zecea zi

Inainte de culcare consultasem harta pentru a stabili traseul pentru a doua zi. Obiectivul final e sa ajungem spre iesirea din Austria, intr-una din localitatile de langa Neusiedler See. Ne gandim sa oprim chiar in Purbach, tot din placerea de a repeta experienta anului trecut, dar suntem destul de deschisi si la orice alta varianta ce ar putea sa ne tenteze prin zona respectiva. Pana acolo insa ne dorim sa mai vedem ceva, chiar daca doar din mers. Eliminam fara sa stam pe ganduri autostrada si ne notam un traseu despre care nu stim nimic, dar care se dovedeste a fi ceea ce vom numi cei mai frumosi 300 de kilometri din Austria. Pe harta se poate deja ghici drumul cu nenumarate curbe si schimbari de altitudine, dar nu reiese de nicaieri frumusetea deliranta a peisajului.
Cuvintele sunt prea sarace si imi e greu sa descriu ce am vazut fara sa repet aceleasi expresii pe care le-am tot folosit deja.

De data aceasta las mai mult imaginile sa vorbeasca si sa transmita ceea ce am simtit si vazut pe drum. Si adaug la imagini si o harta, ca o invitatie adresata tutror celor ce vor calatori in Austria. Daca puteti, alegeti acest drum. Curbe, munte, ape involburate, dar atentie la camioanele cu busteni care taie acele de par pe contrasens exact ca pe Cheia! E singurul drum pe care, cu cunostintele mele umile de germana, am vazut limitari de viteza adresate motociclistilor! Mai e nevoie sa spun mai mult?

Ploaia nu ne-a prins decat spre final, dar costumul de ploaie si-a dovedit tot drumul utilitatea pentru a-mi pastra caldura corpului la locul ei. Iar dupa ploaie nu-mi puteam desprinde ochii de la cel mai electric curcubeu pe care am avut vreodata ocazia sa il vad.
Innoptam, asa cum ne dorisem, in Purbach. In timp ce ne cautam pensiune ma zgarii pe ochi vazand toate cramele de vinuri de a caror existenta abia acum aflu. Gasim un apartament cu un pret rezonabil, dar apartament in toata regula, ocupa etajul unei case si are hol mare, bucatarie dotata cu tot ce trebuie, doua bai, doua camere plus curte cu leagane si iaz cu pesti rosii… of, de ce suntem la capatul excursiei? Aici stim ce am avea de facut: balaceala in timpul zilei si degustari la final de zi. Ce chin!
La ora la care reusim sa scapam de indatoririle de parinti e deja intuneric si nu ne mai facem sperante ca mai gasim ceva deschis. Iesim la o plimbare si avem totusi noroc, de undeva se aud voci si se pare ca una din crame nu si-a inchis inca usa. Cramele arata ca niste casute triunghiulare mici, din caramida, cu acoperisul invelit in iarba, cu o mica terasa in fata si cine stie cata imensitatea de beci dedesubt (se poate vedea aici unde am stat si cum arata www.kellerschenke.at). Vinul alb e bun. Vinul rosu e excelent asa ca ii rugam sa ne arate sticla si ne hotaram sa luam si pentru acasa si pentru Adi, alaturi de care ne-ar placea sa fim acolo. 
E un final placut de zi si din nefericire e ultima zi in Austria. Urmeaza drumul, urmeaza Ungaria, apoi Romania si readaptarea la jungla. Somn usor Austria si sper sa ne revedem in curand!

Calatori pe 6 roti sau 6 picioare – a noua zi

Chiar daca a plouat toata noaptea, pentru prima data nu mai avem parte de noroi. Gazonul bine intretinut al campingului nu te murdareste, ba aproape ca iti vine sa te descalti si sa te bucuri de efectul inviorator al unui masaj natural. La sala de dusuri imi place la nebunie ca exista cateva cabine care dau intimitate si in jurul unei chiuvete, asta in cazul in care alegi varianta prescurtata a spalatului dar nu ai chef sa iti prezinti defectele in vazul lumii, asa pe stomacul gol. Copii au si ei sectiunea lor separata, cu chiuvete la diverse inaltimi, pentru cei mai mici pitici, iar bebelusii au cadita si masa de infasat. Abia astept sa ii arat asta Petrei!

Afara e placut, dar cerul se schimba ca o domnisoara nehotarata, la fiecare sfert de ora, aratand ba vreme buna, ba nori de ploaie. Daca nu ar fi peisajul superb din jur nici nu ne-am mai obosi sa ridicam ochii sa consultam astrele zilei. Ne vedem de program asa cum ne-am propus si pornim din nou spre Toplitzsee. Acolo gasim o barca gata sa ne duca intr-un tur al lacului si sa ne lase pe calea de acces catre Kammersee. Plutim pe suprafata apei nestiind (of, cat mai stam fara sa invatam germana?) ca sub stratul de apa dulce se afla un strat de apa sarata si poate ceva aur aruncat de nazisti. Vedem cascade si ne lasam iarasi furati de un peisaj salbatic si de jocul de apa, munte si nori. Ghinionul i se pune insa in cale lui Alex si imediat ce ajungem la Kammersee incepe sa ploua destul de tare. Fa poze daca mai poti! Mai stam putin privind barca uda si asteptam la adapostul unor copaci. Ploaia trece facand intoarcerea pe lac placuta si contribuind la oftica fotografilor ce mai ca ar face cale intoarsa pentru a-si recupera imaginile pierdute printre stropi si cerul plumburiu. Nu ne mai intoarcem pe aceeasi carare si pornim la o promenada prin padure. Am citit ca si Freud venea pe aici ca sa culeaga ciuperci sau .. poate cateva momente de liniste departe de haosul psihanalitic? Ciuperci n-am cautat dar exista trasee variate si din cand in cand poti gasi bancute pentru odihna sau toalete ecologice. Imi pare rau ca nu avem mai multe zile pentru a descoperi toate cararile si pentru a urca sus spre cabane, cu siguranta ca e frumos si ca ar merita. Ne propunem sa facem la un moment dat o vacanta montana pentru Petra si pentru dezmortirea oaselor noastre anchilozate.
Ratacind pe carari ne intoarcem in cele din urma pe malul lacului mare Grundlsee. Un vant puternic increteste apa si pielea de pe noi. Ne hotaram sa dam o fuga intr-o zona mai adapostita si ne intoarcem cu masina pana in Bad Aussee, orasul considerat a fi buricul, sau literar spus, punctul central al Austriei. Incepem plimbarea, ca niste sportivi ce suntem, cu o pauza de masa intr-un restaurant, decizie inspirata de altfel. Cat stam acolo ploua iar. Cand iesim imi vine in cap vorba aia cu „nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i miroase”… da, recunosc, am mancat delicioasa supa de usturoi dar nu despre asta e vorba. Afara e soare si senin, daca restaurantul nu ar fi avut ferestre care sa tradeze prezenta rafalelor de ploaie ai fi zis ca a trecut masina de stopit strazi. Ne mai plimbam pe strazile cochete ale orasului si ne oprim in parcul din centru, pe valea raului Traun. Cascam mirati ochii la podul in forma de logo Mercedes ce marcheaza centrul Austriei. Incercam sa aflam ce legatura e intre brand si Bad Aussee dar ne simtim iarasi ca la poarta noua. Exista niste texte pe acolo in aceeasi limba germana pe care nu o cunoastem si nici pe net nu gasim mare lucru. As vrea si acum sa aflu daca e branding curat sau daca exista ceva istoric in spatele acestei prezente, poate dintre cei care vor citi povestea noastra se va gasi macar unul mai documentat ca noi, capabil sa ne deschida ochii.
Spre seara ne intoarcem la camping unde avem un musteriu nou la saltea. Dupa ce mancam cu bunicii la pensiune si Petra e gata de somn, ne trezim ca vrea sa se intoarca cu noi la cort. Luam coletul, facem dusul de seara contra cronometru (usa la dusuri se inchidea la 23)  si ne bagam la nani. Rafale puternice de vant ce scutura cu vuiete destul de infricosatoare padurea din apropiere dar si folia de deasupra cortului (la fel de sinistru) ne anunta iarasi o noapte de ploaie. Se pare ca Petra nu e interesata de acest aspect si adoarme cu toata galagia din jur iar noi, dupa o mica planificare a zilei urmatoare, ii urmam exemplul si ne dam un „blid” date cu Mos Ene. 

Calatori pe 6 roti – a opta zi

Daca tot am avut parte de atat de multa ploaie atunci sa pastram nota uda a excursiei si sa ne continuam periplul pe langa lacuri.

Am plecat din Hallstatt spre Bad Aussee, prin Obertraun. Inutil sa mai povestesc despre drum, superb ca toate drumurile din Austria. Cinstit vorbind chiar si autostrazile sunt frumoase pe acolo dar nu pot fi comparate cu soselele impecabile ce se astern prin munti, printre asezari linistite parfumate cu o nota proaspata si „bio” de balega si aer verde de tara. Nu toate drumurile sunt perfecte, trecatoarea de dupa Obertraun se pare ca a suferit in lunile reci si isi linge acum ranile. Asfaltul e crapat si se lucreaza pe portiuni, una din ele fiind tocmai panta de 23 de grade ce m-a bagat in sperieti anul trecut. De data aceasta o vad asa cum e, scurta si nepericuloasa, dar am surpriza sa fiu nevoita sa opresc in mijlocul ei pentru ca s-a format o coloana de masini ce asteapta sa i se dea verde. Reusesc sa plec din pozitia aceea incomoda fara sa fac vreo boacana si mergem mai departe spre Bad Aussee. Acolo ne hotaram sa continuam drumul spre Altausseer See, pe langa care il lasam in urma pentru a ajunge mai repede la Loser Panoramastrase. Numele – partea cu panorama – si desenul intortochiat de pe harta ma atrag acolo ca un magnet. Aici placerea se plateste. Drumul plin de viraje si ace de par ce urca spre munte e contra cost: 15 euro masina, 5 euro motorul. Impachetam cele doua masini intr-una iar eu consider ca cei 5 euro isi recupereaza fiecare cent pe ceea ce vad in fata si in vai, mai putin balegile ce apar in curbe, amintindu-mi ca NU imi e dor de acasa. Ajungem astfel la o altitudine de 1600 de metri.  OK, nu e la fel de sus sau la fel de spectaculos precum Stelvio dar e foarte frumos. Iar pe Stelvio am fost anul trecut, asa ca imi face bine sa vad si alte perspective. La cota 1600 drumul se opreste si o luam la picior spre un lac mic de munte, Augstsee.
Petra se bucura de petice de zapada „fosilizate”, alta forma de prezentare a apei de care vara ne-a ferit totusi, si ne punem sa o filmam jucand scenete in care ea incearca sa pacaleasca un public imaginar ca e la munte, iarna.
Ma aplec si beau o gura de apa curata din lacul linistit si limpede. Peisajul din jur e aspru si batut de vanturi si ploi, prietenele noastre bune. Ne odinhnim o vreme cu ochii clatiti de priveliste si dupa indelungata sesiune de poze si filmari o luam in jos, spre parcare. Spuneam ceva de ploaie? Da, incepe sa ploua. Imi trag cu ciuda costumul de ploaie si pornesc regasindu-mi entuziasmul la vale, pe aceleasi curbe si ace de par. Coboram din nou spre Altaussee, gasim o parcare cu plata, ne uitam unii la altii si ne facem semne de ‚hai mai departe”, lacul e frumos dar l-am admirat deja de la inaltime si aici parca nu mai are acelasi farmec.
Ne intoarcem spre Bad Aussee de unde continuam drumul spre alt lac mare: Grundlsee. Ne e cam foame. Gasim un parc frumusel pe marginea apei, in vecinatatea unor mici magazine unde ne putem face si o mica aprovizionare. Ne asezam pe o bancuta ce se leagana pe arcul care ii slujeste drept picior. Vin la masa si ratele si lebedele, prezente nelipsite si foarte prietenoase atunci cand vine vorba de turisti flamanzi. Petra incerca sa hraneasca direct in cioc lebada si o tot amageste pana sa prinda curaj, asa ca se alege cu un sasait si o cearta galagioasa din partea gratioasei pasari.
Desi nu am parcurs distante mari, pana ajungem la drumul inspre urmatoarele lacuri e deja patru dupa-amiaza. Calea de acces inspre Toplitzsee si Kammersee e destinata iarasi plimbarii pe picioarele din dotare si nu prea sunt alte indicatii. Alex intreaba niste turisti cat e de mers si care e programul pe acolo si aflam ca Toplitzsee e la 15 minute de mers dar singurul mod de a ajunge de la Toplitzsee la Kammersee e cu barca, iar la ora aceea nu mai sunt barci. Bun, hotaram asadar sa ne cautam cazare in zona.
La doi pasi se afla doua campinguri detinute de familii. Optam pentru cel mai retras de la sosea, asezat intr-un peisaj incantator si avand toate conditiile, mai bune decat in orice camping am intalnit pana acum. Suntem in localitatea Gossl, intre lacul Grundlsee si stanci, in mijlocul unui camp verde cu un gazon dens precum o mocheta. Proprietarul se plimba de colo colo pe masina de tuns iarba. Il oprim ca sa il intrebam daca putem campa si incercam sa il intrebam de o pensiune in apropiere, pentru parinti. Reusim sa intelegem ca putem campa acolo unde ne placuse cel mai mult dar engleza lui se opreste aci, sau nu vrea sa ne dea detalii gandindu-se ca ne pierde de clienti. Ramanem sa punem cortul in timp ce parintii pleaca sa isi gaseasca un acoperis mai confortabil. Se cazeaza si ei aproape de noi, nu avem decat de trecut o poteca peste un camp si suntem la ei.
E inca lumina asa ca decidem sa facem o plimbare pana la Toplitzsee. Cararea lata dintre stanci si un rau e perfecta pentru o incheiere de zi. Lacul e si el frumos si chiar daca nu sunt mai sunt barci, exista o terasa si bere. Alta forma de prezentare a apei si singura menita sa te inveseleasca atunci cand e evident ca se apropie IARASI ploaia. Lacul e plin de pesti, un ecran iti arata „live” viata de sub apa, iar copacii uscati au fost transformati in figuri interesante. Restaurantul e imbracat in lemn pentru a se integra natural in ambientul padurii din jur si totul are un aspect boem, rustic. Meniul promite bucate delicioase din pestii ce isi vad inca de viata in lac, nestiind ce schimbari surprinzatoare de cariera ii asteapta. Cum nu ne este inca foarte foame ne resemnam si ne promitem niste carnati fripti si o supa la plic, imediat ce ne vom intoarce din plimbare. Suntem atat de relaxati incat nici ploaia care incepe nu ne deranjeaza. Petra ne abandoneaza cand vede patul in plus din camera de la pensiune si de data aceasta chiar suntem multumiti, e pentru prima data cand vom dormi si noi in orice pozitie vrem pe salteaua de doua persoane. Dar cum niciodata lucrurile nu pot fi perfecte, in timpul noptii Alex se trezeste din cauza unor picaturi ce tintesc chinezeste, direct la el in frunte. O lipitura a cortului a cedat, moment in care folia plina de noroi de la Garmisch se dovedeste mai mult decat utila pentru a ne feri de apa in cort. Pana aici cu apa!

Calatori pe 6 roti – ziua a saptea

In timpul noptii ploaia viziteaza din nou tinutul. Dar, ca de obicei, dimineata se prezinta cu mult soare, amagindu-ne ca vom avea noroc de o zi diferita fata de cele de pana acum. Luam micul dejun in familie, in salonul „bunicii” Suzane, ingurgitand cu pofta branzeturi fine si cele mai delicioase placinte de casa din lume. Asistam apoi si la micul dejun al ratustelor, servit de maestra Petra.
Urcam la mica biserica si de data aceasta ma hotarasc sa vizitez si eu cripta cu cranii pictate. E deja a treia oara cand ajung acolo, ar fi pacat sa nu intru. Petra se simte mai bine ca mine in preajma oaselor si le clasifica dupa bunul ei plac: „uite mami, ala pictat cu floricele e de fata” zice ea. „Ba nu mami” ii stric eu socotelile, „pe fata nu poate sa o cheme Francisc”, si ii explic ca fiecare desen reprezinta simboluri legate de viata si realizarile omului respectiv. Nu sunt atat de desteapta, am citit pe foaia pe care ti se da la intrare.
Intre timp afara se innoreaza cu harnicie. Ce noutate! Hotaram sa plecam spre mina de sare, inainte de a ne prinde ploaia. Pe drum facem pariuri cu Petra ca „va urca” sau „nu va urca” pe jos pana la mina. La poalele muntelui pe cararile caruia ar trebui sa pornim vitejeste Petra e sfasiata intre doua dorinte: de a castiga pariul si de a alege funicularul ce ataca pieptis, pe sine, o panta abrupta. Ma uit din nou la cer si alegem varianta lenesa. Simt un val de iubire si recunostinta venind dinspre copil.
Decizia e de doua ori corecta: in primul rand privelistea ce se deschide sub noi in timp ce urcam e uluitoare, in al doilea rand in timp ce ne plimbam pe poteca dinspre intrarea in mina incepe sa ploua. Daca am fi luat-o pe jos am fi ajuns uzi fleasca, numai buni de inghetat in maruntaiele reci ale muntelui. Vizita in mina ar fi putut fi plictisitoare dar austriecii stiu cum sa evite asta: trecem pe langa straturi de sare ce coloreaza peretii in nuante roscate, prin tunele inguste strabatute de voci si acorduri stranii, vedem manechine ce ilustreaza vechea indeletnicire sau chiar vorbesc, asistam la proiectii si mici demonstratii prin care se explica formarea depozitelor de sare, filme care povestesc despre istoria si traditia mineritului. Legenda turistica a omului din sare, un fel de mumie sarata, descoperita dupa foarte mult timp si despre care nu se stie unde a fost ingropata, adauga piperul alaturi de sare pentru a da un gust complet vizitei. Avem si desert: doua tobogane lungi din lemn lustruit, pe care toata lumea se da incantata sau terifiata. Nu lipsesc nici mijloacele de imortalizare a experientei de pe tobogan iar la iesire putem cumpara, cu 5 euro, poza pe care este trecuta si viteza pe care am avut-o la coborare. 25 de km la ora nu e putin pentru ansamblul nostru de trei elefantei. Iesirea din mina se face pe un trenulet traditional printr-un tunel foarte lung. Ne trezim scosi astfel direct si fara drept de apel intr-o ploaie torentiala. Ne intoarcem in interior pentru a returna echipamentul de mina in care am fost costumati. Ploaia nu prea se da dusa asa ca ne echipam cu pelerine sau umbrele si coboram inapoi in oras.
Ne intalnim cu bunicii si cautam un restaurant pentru a manca ceva bun si a ciocni, cu o oarecare intarziere, un pahar de „la multi ani” in cinstea zilei mele de nastere.
Dupa masa ploaia se mai linsiteste si avem din nou parte de o seara placuta, numai buna de plimbare si poze. Petra e deja obosita si bate in retragere din nou, odata cu bunicii, la somn. Ne adapostim si noi de inca o repriza de ploaie si, in compania unei sticle de vin, alegem destinatia urmatoarelor doua zile: un tur pe la lacurile din Salzkammergut.

Calatori pe 6 roti – a sasea zi

In ultima dimineata la Garmisch se pare ca toata lumea s-a trezit cu un gand fix: “strange cortul cat e soare”! Cu totii se agita si misuna in jurul nostru asa ca intram si noi in ritmul colectiv, bucurosi de binecuvantarea uscata a razelor de soare. Numarul de corturi incepe sa se micsoreze ca prin miracol iar motoare de toate natiile se incarca din nou cu genti.
Dupa ce ducem primul rand de bagaje il las pe Alex cu Petra sa plece cu ultimele lucruri spre masina iar eu ma duc sa ma o iau pe Loona – asa o cheama pe Suzuki a mea. Ma uit in jur dupa un samaritean, se pare ca atunci cand am parcat-o pe intuneric nu am observat ca am lipit-o cu numarul de un gard si nu imi permite acum sa fac „hutza hutza” pentru a reusi manevra de coborare de pe cricul central. Un domn amabil zice „beauuuutiful” in timp ce se apropie de mine pentru a ma ajuta. Ranjesc sub camuflajul castii incercand sa o iau ca pe un compliment … poate ii place motocicleta?

In oras ne intalnim cu parintii mei, aflati pe drumul de inapoiere dintr-o lunga calatorie in Spania si Portugalia. Petra e atat de surescitata ca isi revede bunicii, dupa aproape 50 de zile de absenta, incat in prima faza nu ii recunoaste. Imi vine sa plang cand vad apoi imbratisarea plina de emotie intre un copil si o bunica si cand le aud pe amandoua razand cu hohote si vorbind mult, in cascade de povesti si glume. Imi aduc aminte de propria mea copilarie si o vad pe mama asa cum era atunci cand eram eu mica, o fire vesela, gata mereu sa faca din orice un bun pretext de ras.

Pornim la drum in formula inmultita, eu pe motor, masina in fata, masina in spate, mai rar asa o escorta. Iesirile din oras sunt cotropite de motociclete care se scurg in grupuri mari, in diverse directii. Nori negri sunt si ei o companie deja obisnuita de drum. Preocupata de ploaia care incepe si dorind sa ies cat mai repede din ea, accelerez ratand cu succes iesirea spre Villach. Alex, ramas in urma, e preocupat sa rezolve din mers o inundatie locala din masina, provocata de fatala combinatie dintre Petra si o sticla mare cu apa. Reusim in aceasta formula sa inaintam deja destul de multi kilometri pe care trebuie sa ii facem si inapoi. Odata scapati de autostrada uitam patania, drumul spre Hallstatt e o placere, e liber, e verde, urca in pante line spre munte si apoi coboara virajat inspre lac. Intram in orasul vechi imediat dupa o ploaie, strada e uda iar e aerul limpede si proaspat. Si aici am mai fost in ultimii doi ani, de aceea am facut rezervare pentru a treia oara la acelasi gasthaus cu varsta venerabila de 400 de ani, localizat ideal in inima istorica a asezarii, cu iesiri pe de o parte in piata mica si fermecatoare si pe cealalta parte spre lac. Hallstatt si-a aruncat o vraja asupra mea, chiar de la prima intalnire. De atunci traiesc un dor permanent fata de acest loc dintre munti, ape si nori si ma tem ca as fi grav pedepsita daca as trece prin Austria fara sa poposesc acolo macar pentru o noapte. Asa o obsesie trebuie fie clar vrajitorie! 

Sa fie oare patroana pensiunii? Nu cred, are optzeci de ani dar nu are aspect de vrajitoare. Se scuza blajin, in putinele cuvinte in engleza pe care le stie, ca nu ne poate ajuta la maldarul de bagaje, aratand spre picioarele ei batrane. Noi suntem deja cam dezamagiti ca nu putem parca unde eram obisnuiti – ceva se construieste chiar acolo iar putinele locuri ramase au fost deja impartite intre doua hoteluri cu mai multi muschi si stele. Nu ne incanta nici macaralele pe care le-am gasit stricand peisajul unic al caselor suprapuse pe fasia ingusta si abrupta de pamant dintre stanca si lac. Camerele economice pe care le-am ales de data aceasta sunt si ele destul de modeste pentru pretul platit, datorat mai ales locatiei. Dar nimic din toate acestea nu imi tulbura linistea si incantarea ce m-a cuprins imediat ce am trecut de bariera ce marcheaza si limiteaza intrarea in batranul Hallstatt. Lasam bagajele, mancam ceva in camera si coboram sa sorbim o bere pe terasa ce da spre lac. Pe scaune sunt puse paturi moi si colorate, numai bune de aruncat pe umeri atunci cand aerul racoros de munte iti patrunde, pe nepregatite, pana aproape de oase.
Petra e atat de incantata de hranitul ratustelor si a lebedei incat stam cu inima cat un purice, temandu-ne sa nu cada in lac in timp ce se intinde la ele. Mai tarziu aflam ca lebada era lebadoi si ca fericitul se plimba linistit pe lac si se indoapa de la turisti, in timp ce soata lui clocea ouale in vazul incantat al asiaticilor ce o pozeaza ca pe un obiectiv turistic important.

In Hallstatt avem parte de prima noastra seara de porumbei. Petra se lipeste de bunici si vrea sa doarma cu ei in timp ce noi ramanem priponiti la o terasa si bem o bere bruna cu spuma groasa si savuroasa. Bun regasit Hallstatt, nu stiu ce ai facut si cum ai facut dar ne-ai vrajit sa ajungem iarasi la tine!

va continua … 

Calatori pe 6 roti – ziua patru si cinci

De dimineata inca mai cred ca am putea pleca devreme, in asa fel incat sa nu fie nevoie sa mergem pe autostrada. Visez de cateva zile la drumul spre Koflach si Judenburg, cu virajele, pantele si peisajele sale uluitoare. Insa operatiunea trezit – hranit – strans cort – curatat si uns lant – impachetat copil – dureaza pana pe la 12, asa ca decid resemnata sa urmam calea cea mai dreapta si sa reusim sa  ajungem pe lumina in Garmisch.
Daca timpul nu e de partea noastra, vremea e. Avem soare ca sa strangem cortul uscat. Miracolul nu dureaza prea mult si tot drumul ii dau bice urmarita de un nor negru uracios. La un moment dat chiar incepe sa se scuture in capul meu si e destul de rece (imi spune Alex mai tarziu ca erau 14 grade). Nu am chef sa opresc si am dreptate, in curand ies din ploaie si intru intr-un tunel lung in care aerul cald ma incalzeste si ma usuca.
De pe autostrada iesim spre Bad Ausee si avem parte iarasi de drumuri asa cum ne plac. Norul ma ajunge din urma si simt ca nu va mai dura mult pana sa ma ude corespunzator. Caut un loc in care sa opresc si ma las in voia impulsului de a intra in oraselul St Gilgen. Totul arata foarte bine pe acolo si nu ne pare rau ca ne-am abatut putin de la sosea. Oprim pe malul lacului si apucam sa mancam o supa excelenta la terasa unui restaurant foarte cochet. Din nefericire norii intuneca peisajul si il impiedica pe Alex sa surprinda frumusetea locului in imagini, asa cum ar fi meritat.
Apuc sa ma echipez si pornim spre iesirea din oras. Scap de impactul cu o duba care da sa plece din locul in care era parcata, fara sa ma vada. O evit la milimetru si ma uit in spate: duba ramane intepenita de-a curmezisul drumului, soferul fiind evident surprins si speriat de ce era sa faca. Merg mai departe multumindu-le in gand lui Victor si Razvan si cursurilor de la Amkart. Iar ploaia care incepe sa se verse din abundenta mi se pare un fleac fata de perspectiva de a-mi fi adunat mobra si poate nu numai atat de pe jos.
Restul drumului o tine intr-o ploaie, mergem incetisor pentru ca e ud pe curbe iar vizibilitatea e mica. Macar atat timp cat trec prin padure apa e curata si nu trebuie sa ridic mana spre casca cu frecventa unui stergator la viteza mare. Nu scap insa de sportul acesta imediat ce intram din nou pe autostrada. Apa de sus nu mai curge dar e destul de multa pe jos pentru ca masinile sa o arunce in spate in panze fine ce imi acopera viziera cu o pacla jegoasa. Am mai spus ca urasc autostrazile?

Cu toata scurtarea drumului pe autostrada ajungem destul de tarziu la Garmisch. Orasul e plin de indicatoare directionale catre BMW Motorrad, indicatoare care la un moment dat separa clar masinile de motoare. La un semafor ne sfatuim cum sa procedam si Alex hotaraste sa se joace de-a motorul si sa negociem la intrare. Dam de acelasi roman ca anul trecut la bariera care separa din nou motocicletele de masini si ne intelegem destul de usor cu ei. Intram amandoi ca sa putem duce bagajele. Parchez provizoriu in spatele unor standuri, Alex la fel.
Incepe partea grea a expeditiei: caram bagaje, Alex pune cortul in graba, sub amenintarea unor picaturi, apoi fugim pentru a aduce si al doilea rand de bagaje. In zona a plouat deja binisor si continua sa ploua imediat ce terminam operatiuna campare. Locul pe care l-am gasit cu greu e la o bifurcatie intre doua alei de acces catre corturi si catre toalete, deci ne e clar ca ne vom simti calcati pe cap de fiecare persoana si motocicleta care va trece pe acolo. Noroi exista din plin peste tot si punem la cale strategii ingenioase de intrat in cort pentru a nu ne umple si restul lucrurilor cu aceasta materie pretioasa. Ne e foame si sete, asa ca nu ne grabim sa mutam masina si motorul. La cortul mare totul e bine organizat si chiar daca sunt foarte multi oameni, cozile se misca repede. Mancarea se alege separat, apoi berea sau sucul si cu toate te duci la o casa pentru a le plati. Un fel de autoservire nemteasca, bazata pe corectitudinea participantilor. La casa ti se dau biletele pentru fiecare obiect: te simti obligat de aceea sa duci toate instrumentele pe care le-ai folosit la mancat si baut, chiar daca sunt de unica folosinta, pentru a-ti recupera o suma importanta de bani. In acest fel se asigura nu numai corectitudinea dar si curatenia tipic nemteasca.
Ne inghesuim si noi la o masa si ne amuzam de Petra care musca cu pofta dintr-un wurst lung sub forma de hot dog. In cort incep concertele si ne-ar placea sa intram dar avem inca treaba. Mergem mai intai sa imi gasesc un loc de parcare si am bafta sa gasesc liber chiar la intrarea in parcarea principala, in care am stat si anul trecut. Petra ma convinge sa o iau pe motor si o plimb putin pe acolo, pana cand ajungem la parcare. Urmeaza apoi sa ne plimbe Alex pe amandoua cu masina destul de departe, la o parcare de masini situata in afara camping-ului. E deja tarziu si suntem franti, abia asteptam sa ne aruncam in noroi… hm, pardon, in cort. La baie Petra cerceteaza zona si descopera dusurile pe care bineinteles ca vrea sa le incerce. De parca nu ne-ar fi plouat suficient, facem dus ca sa fim si noi curate si civilizate la intalnirea cu noroiul.
Din cortul nostru se aude petrecerea de parca am fi acolo. Noi, adultii, ne uitam unul la altul oftand si facem remarci vis a vis de selectia foarte reusita de muzica ce se canta pe acolo. Luam pozitia de sardele, convingem copilul sa se cufunde in sacul de dormit si cel putin ea adoarme pe loc. Pe la unu noaptea se da stingerea la petrecere si auzim cum se scurge printre corturi omenirea aflata in diverse faze ale consumului, cu certitudine excesiv, de bere. Mai oftam odata si adormim si noi.

A doua zi incepe cat de cat luminoasa. Alex tasneste din cort si se duce sa faca poze, tratament de dimineata pe stomacul gol. Are si el dreptate pentru ca restul diminetii e un amestec de soare cu ploaie si momentele bune sunt pretioase. Ne plimbam pe la standuri, vedem motoare si accesorii, cautam pliante cu trasee moto. Petra trage la roata norocului si castiga o gramada de cadouri. Si ploua. Mai bem un suc, ne mai invartim pe acolo. Si ploua. Se apropie ora la care va incepe spectacolul lui Pfeiffer. Nu ploua, ce bine! Ne ducem spre zona de freestyle unde e un show cu biciclete. Constatam cu tristete ca e deja multa lume stransa si ca nu vedem nimic. Se pare ca posesorii de BMW sunt toti inalti, pe masura motoarelor. O ajutam pe Petra sa se strecoare in fata si ramanem undeva in spate zgariindu-ne pe ochi. Incepe spectacolul „maestrului”. Eu imi gasesc un loc in alta parte, pe niste trepte de unde vad ceva. Alex face poze cum poate, incercand sa ocoleasca umeri si capete care stau cu incapatanare in cale. Chris cade si de data aceasta in timp ce isi incalzeste in extrem cauciucurile. In rest … magie, galagie si fum mult, pot sa pariez ca Petra va abandona dar ma uimeste, rezista pana la capat si mai e si incantata pe deasupra.

Ne mai plimbam putin si comentam asupra numarului de vizitatori: e vizibil ca sunt mai multi ca anul trecut. Ce mai incolo si incoace, e clar ca e criza in Germania! Ziua trece fara sa fi apucat sa fac si eu un test drive, imi pare rau dar ma simt impacata ca nu i-am lasat singuri pe Alex si Petra, ca am intalnit cunoscuti din Romania si ca ne-am facut prieteni noi. Ne facem cinste reciproc cu bere in cortul mare … in timp ce afara ploua. Spre seara mergem in oras sa mancam ceva la restaurantul pe care il frecventam de doi ani, acum fiind al treilea. La noi se simte criza, preturile ni se par pentru prima data mari. Ne rasfatam totusi si ne oferim o masa calda.
La ora sase orasul e de mult in repaos, magazinele s-au inchis iar Petra e distrusa ca nu isi gaseste o jucarie de plus. Ne intoarcem in camping si ii iau un steag al Germaniei drept consolare si apoi ne dam amandoua pe o roata fara sa ne riscam viata, cu ajutorul unui mecanism ingenios. Mai vrea o data si inca o data. O smulg cu forta de acolo, ca sa mai lasam si alti copii mari sa se joace.
In scurt timp incepe din nou o ploaie torentiala. Lumea incearca sa se inghesuie in cortul mare insa se pare ca si capacitatea acestuia este depasita. Stam o vreme in picioare sub o umbrela mare, printre bancute, ploua prea tare ca sa ne incumetam sa mergem mai departe. Lumea deja nu se mai sinchiseste, toti stau pe bancile ude si isi vad de distractie. Balti uriase au depasit chiar si grilajele puse pe aleile dintre corturi, iar pe straduta de langa locul in care am campat s-a format un fel de parau. Evenimentul isi urmeaza si el cursul, incep concertele, dar ne vedem pusi in situatia de a ofta din nou si a ne retrage la somn odata cu gainile.