Nu vreau să vă relatez vreo telenovelă sau cine ştie ce scenariu amoros. Vreau doar să vă povestesc o scenă trăită ieri, în autobuz, care dovedeşte că nu poţi cunoaşte şi judeca un om cu ochii. Şi că există şi la noi discriminare, chiar dacă nu suntem atât de conştienţi de ea.

În autobuz un tip de culoare. Mărturisesc că privindu-l cu ochii şi eu am avut tendinţa de a strânge geanta lângă mine, avea genul acela de fizionomie pe care o întâlneşti în filme, tipul negativ, tipul care fură genţi pe stradă. Îl văd cum îşi caută biletul într-un portofel îngrijit şi departe de a fi cel al unui hoţ. Încearcă apoi să se strecoare spre aparatul de taxat, moment în care un moş uşor sărit de pe fix (asta ca să îi dau circumstanţe atenuante) începe să urle: “Ia mâna de pe mine nenorocitule. Ia mâna! Să nu te mai atingi de mine, nenoricitule!” “Pentru bilet domnule!” răspunde politicos nenorocitul. Şi trece mai departe ingnorând istericalele care mai continuă cu chestii de genul: “lasă că ştiu eu să fac diferenţa între adevăr şi minciună” etc etc Mă uit în jur şi privirile celorlalţi pasageri oscilează între amuzament şi solidaritate. Momentul trece.

În minutul următor aud o voce caldă, vorbind o engleză perfectă. Nenorocitul vorbea la telefon cu prietena, iubita, soţia, nu contează. Era muzică în urechi nu alta. A încheiat plin de tandreţe: “I will be late…, take care, love you”.

De ce am scris despre asta? Pentru că m-am ruşinat în faţa propriei mele percepţii greşite. Pentru că mi-a fost milă de bătrânul amărât de viaţa şi de înşelăciunea la care ţara asta ne supune în fiecare zi. Pentru că l-am admirat pe bărbatul de culoare pentru felul elegant în care a ignorat, pentru calmul pe care şi l-a păstrat în conversaţia cu iubita sa.

Pentru că a fost o lecţie pentru mine. Şi poate fi şi pentru voi.

Spuneam aici ca nu este corect ca un copil sa creasca fara sa se bucure de ambii parinti. Spuneam ca nimeni nu trebuie sa paraseasca lumea pana nu lasa ceva in urma. De aceea m-am oferit sa vand orice pot, articole, pozele lui Alex, ba chiar, la cererea prietenei mele Alina, desene de amator – pentru ca asta sunt, un maaaare amator in acest domeniu.

Si iata inca o “creatie”, dupa care ma intorc la ce stiu eu mai bine sa fac.

Puteti sa luati imaginea, sa o vindeti, sa o trimiteti pe mail. Daca va aduna chiar si 10 euro eu voi fi multumita!

Fiti buni, fiti generosi!

Incurajata de succesul pe care l-a avut zana mea in campania de strangere de fonduri pentru Daniel Raduta, Petra s-a hotarat sa faca si ea o zana.

Iata zana mea

si replica

Daniel Răduţă. Un om ca toţi alţii, puteam fi eu, puteai fi tu. Într-o zi ai noroc şi câştigi un premiu la o tombolă. În altă zi ai noroc şi afli că ţi se va naşte un copil. Şi ştii că totul va fi bine pentru că cineva veghează, pentru că ţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău, pentru că un copil are nevoie de ambii părinţi.

Putea fi un secenariu valabil şi pentru Daniel Răduţă, aşa cum este pentru mine. Dar, din nefericire, nu întotdeuna este aşa. Daniel a aflat că are leucemie acută limfoblastică. Şi de atunci scenariul vieţii sale s-a schimbat.

De astfel de destine afli zilnic, e vorba de copii sau de tineri, oricum părerea mea e că nu contează vârsta, fiecare are dreptul la viaţă şi se face o mare nedreptate. Dar nimeni nu poate greşi atât de mult încât să merite să plece din lumea asta înainte de vreme. Nu înainte de a lăsa ceva mai mult în urma lui, fie şi prezenţa în copilăria sau adolescenţa unui copil.

Din nefericire nu putem ajuta pe toată lumea. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm şi să nu mai facem nimic. Chiar şi susţinerea morală ajută. Asta dacă nu puteţi da bani, care oricum sunt extrem de necesari. Vă invit să urmăriţi povestea lui Daniel şi să vedeţi cum, cu ajutorul mai mic sau mai mare al unor Oameni va reuşi să învingă boala.

Nici eu nu sunt în cea mai roz situaţie acum. Nici eu nu voi putea dona o sumă considerabilă. Dar o voi face, atât cât pot. În plus am decis, inspirându-mă după multe alte exemple şi după faptele unor persoane extraordinare, care sunt Zânele (cum nu credeaţi că mai există Zâne?) să mă vând, nu pe mine ci pe ceea ce ştiu eu să fac mai bine.

Vă propun aşadar următorul scenariu din care nimeni nu va ieşi decât mulţumit că a făcut o faptă bună.

Voi îmi cereţi un articol pe orice temă, pentru a-l publica la voi pe blog, la voi în revistă, oriunde doriţi. Orice temă mai puţin fotbal, tehnologie sau IT – deşi domeniile respective ar fi cu adevărat o provocare pentru câteva articole pline de haz.

Eu ofer articolul  contra unei sume de bani, nu impun limite, mă bazez pe bunul simţ. Oricât peste zero va fi util pentru Daniel.

TOŢI banii pe care îi voi încasa vor fi donaţi pentru Daniel.

În final veţi reuşi să donaţi bani şi să aveţi şi ceva nou pe blog. Cum vi se pare?

Acum aştept propuneri …

PS: Pentru cine mă cunoaşte mai puţin, puteţi arunca un ochi la articolele semnate Roxana, atât pe acest blog cât şi pe LumeaMare

Dacă nu vă interesează prounerea mea, măcar anunţaţi mai departe şi rugaţi oamenii să facă ceva. Orice. Dacă aveţi alte idei sau obiecte la care puteţi renunţa pentru o licitaţie, spuneţi-mi / roxana (dot) farca (at) idstudio (dot) ro / sau trimiteţi un mail la zanarim (at) gmail (dot) ro.

Exista candidati care dau pur si simplu senzatia ca nu vor sa obtina un job. De la ei am invatat cateva “principii” de baza pe care tin sa vi le impartasesc

Principiul numarul 1 : aplica fara sa citesti cerintele, daca se poate chiar si fara sa citesti titlul sau descrierea. Trimite CV-ul indiferent despre ce e vorba. Daca tot nu vrei job-ul de ce sa te mai obosesti sa intelegi ca nu ti se potriveste deloc?

Principiul numarul 2: nu ceda la presiuni. Daca in anuntul de angajare ti s-a cerut o actiune specifica – asta in cazul in care ai facut greseala sa citesti – de genul “trimite un exemplu din portofoliul tau”, ai grija ca nu cumva sa faci asta din prima. Lasa-i sa se roage de tine, numai asa o sa afli daca te vor cu adevarat.

Principiul numarul 3: pregateste o scrisoare de intentie generala, atat de generala incat sa nu se potriveasca niciunui post. Exprima-ti dorinta de a lucra intr-o companie multinationala, ca sa inteleaga si cei de la companiile mici locale ca nu esti interesat de job-ul lor.

Principiul numarul 4: scrie un obiectiv profesional ambiguu sau direct, din care sa se inteleaga ca esti interesat de bani. Daca nu stii cum iti dau eu cateva formate de succes:
Obiectivul prin invaluire: “Sa demonstrez ceea ce am acumulat dpdv profesional si sa colaborez cu o firma serioasa in care sa am sansa de a avansa si a primi un salariu pe masura efortului”
Obiectivul la obiect: “Sa castig bani”

Principiul numarul 5: ca o completare si o accentuare a punctului 4, nu uita sa mentionezi salariul! Pai nu vrei sa isi imagineze cineva ca ai munci pe bani putini, nu? Vorbeste de salariu chiar daca aplici pentru un voluntariat, scrie negru pe alb ca speri sa pleci de la locul actual de munca ca sa castigi un salariu mai mare. Clar!

Principiul numarul 6: foloseste o poza cat mai sexi. Ochelarii de soare, decolteul, privirea de smecher sau pitzi, nu trebuie sa lipseasca. Daca nu ai poze de haifaiv, cauta macar ceva artistic, una cu parul sau palaria care iti acopera jumatate de fata, una la piscina, cu paharul de “cocteil”, gasesti tu ceva…

Ar mai fi si altele dar, daca te-ai regasit in macar unul din punctele de mai sus, iti garantez ca ti-ai crescut sansele de a nu fi angajat.

Concluzia aplicantului: Greu domn’le cu criza asta, nu mai vrea nimeni sa angajeze!

Concluzia angajatorului: Vor toti acesti oameni sa fie angajati?

Nota angajatorului: toate aceste exemple sunt luate din experienta reala, un mare procent din cantitatile uriase de CV-uri pe care le-am primit fiind pline de astfel de gafe si multe altele.

ACEM, “the Motorcycle Industry in Europe”, un corp profesional ce reprezinta interesele producatorilor de motociclete si mopede si a 15 asociatii din Europa, a lansat anul trecut o campanie pe care orice motociclst ar trebui sa o urmareasca.

Avand ca scop siguranta circulatiei si educarea posesorilor de motociclete si scutere, aceasta campanie a gasit o modalitate creativa de abordare. De data aceasta nu mai avem spoturi sau inscenari care iti fac pielea de gaina prin realismul lor dur, dimpotriva, avem benzi desenate si un personaj haios, Lucky 13.

Campania are 13 episoade, in prezent ajungandu-se la episodul 11. Fiecare banda desenata se concentreaza pe un anumit factor de risc si ofera sfaturi avizate de cum poate fi acesta evitat. Aceste sfaturi nu sunt scoase din burta nimanui ci sunt realizate in colaborare cu intructori si traineri moto.

Benzile desenate pot fi descarcate gratuit de pe www.acem.eu/cartoon si sunt disponibile in 11 limbi.

Inca un exemplu de implicare in siguranta traficului, inca o dovada ca se poate face educatie fara investitii majore sau bugete uriase. Din pacate la noi actiunile de genul acesta sunt rare si insuficient promovate. In schimb gasim o gramada de voci gata sa puna motociclistii la zid pentru ignoranta lor, sa le doreasca disparitia din trafic daca nu chiar moartea. Si nu exagerez, deja m-am saturat de cate astfel de replici am gasit pe forumuri sau bloguri. Specific romanesc, daca nu stim cum sa facem curat mai bine sa bagam sub pres!

Pe masura ce scriam titlul ma amuzam realizand cat de inselator poate fi. Sunt sigura ca cei ce il vor citi fara sa aiba idee despre ce e vorba se vor gandi la jungla urbana si la speciile animale ce o populeaza, de genul: porc, vaca, magar, bou si asa mai departe.

Ei bine, nu despre asta e vorba.

In seara aceasta am plecat in graba spre evenimentul Asociatiei GIA – Group Initiative for Animals. Pe drum am prins un apus de soare cum n-am mai avut ocazia sa vad in acest Bucuresti obosit si prafuit. Bineinteles ca view-ul a fost cat de poate de urban, discul imens de un portocaliu incins al soarelui fiind destul de repede inghitit de formele regulate si gri ale blocurilor. Revenind la Gia, am avut ocazia astazi sa particip la prima mea licitatie si singurul motiv care m-a scos din casa a fost ideea ca scopul acesteia este caritabil. Chiar si asa, trebuie sa recunosc ca nu mi-am permis sa licitez, dar am vrut sa fiu alaturi de doua bune si vechi prietene, Carmen Simion si Raluca Simion, sa cunosc oameni cu suflet mare care s-au implicat in organizarea si sustinerea acestei licitatii (Jackie Bojor).

Pe scurt, au existat cateva obiecte ce se incardau in tema: picturi cu animale, o fotografie de Radu Grozescu, un puzzle, brose de argint in forma porc, caprioara sau pasare, o pereche de cercei Hello Kitty, coliere sau pandantive din tari exotice,  o cana care face Muu sau decoratiuni. Mai mult sau mai putin valoroase, mai amuzante sau mai serioase, toate au fost donatii si puteau reprezenta un cadou sau o amintire a unei seri placute si relaxate. Iar banii incasati pe ele vor fi cu siguranta un cadou pentru un animal care nu stie ca nu e bine sa se inmulteasca sau pentru salvarea unor pui abandonati de stapani iresponsabili.

Ma bucur sa vad ca exista suflete care cred ca se poate face ceva, chiar si cu pretul voluntariatului, ma bucur sa aflu ca unii oameni isi pot dona propriile amintiri pentru un scop caritabil si ca altii pun portofelul la bataie in acelasi scop, cu placere si cu zambetul pe buze.

Am plecat si eu de acolo cu zambetul pe buze si pentru ca ma simteam asa de bine am facut o scurta plimbare pe strada Grogore Alexandrescu. Unde am avut parte sa vad, dincolo de furia constructiilor noi si a catorva cladiri moderne, ramasitele unui oras nobil si frumos, case vechi si cochete, ferestre fermecatoare. Multe din ele sunt renovate, soarta lor a fost norocoasa pentru ca strada este atat de centrala. Si uite asa am ajuns la titlul de mai sus, adica oras si animale … ce se leaga atat de bine de blogul prietenelor mele: http://www.orasulanimalelor.ro/

Nu va lasati inselati de titlu! Nu voi scrie despre viata celor care traiesc in strada. Titlul nu are nici un subanteles ascuns ci isi expune exact tema. Voi vorbi despre viata strazii pe care locuim, despre Seneslav Voievod.

Am radacini adanci in aceasta strada. Aici au stat strabunicii mei, aici s-a nascut tatal meu si dupa o lunga calatorie a vietii pe strazile orasului Piatra Neamt apoi pe alte strazi din Bucuresti, m-am intos la radacini. Locuiesc intr-o casa mica de pe Seneslav Voievod, aceeasi in care au stat strabunicii, bunicii, matusile si alte neamuri si rude ale caror denumiri imi scapa.
Dar nu despre mine si matusi e vorba aici, sa revenim asadar la subiectul principal: strada.

Cand am cunoscut-o, in jurul anului 1995, semana cu o strada de tara. Genul acela de straduta rupta de restul lumii urbane, pe care inca mai vedeai fumul iesind din cosurile caselor vechi cu sobe, ascultai cantecul cocosilor si te intalneau cu pisicile care se plimbau nestingherite sau zburau din acoperis in acoperis. Strada nu era asfaltata si se circula pe ramasite dintr-un pavaj vechi de piatra. Prima casa nou construita aruncase un petic de asfalt la intrare, insa, fiind probabil o actiune particulara, civilizatia se oprise tot acolo.
Oricum masinile erau o raritate pe strada, atat cele parcate cat si cele care erau in trecere.
Trotuarele se asfaltasera candva dar in acelasi timp minti luminate plantasera, cu cele mai ingnorante intentii, copaci ale caror radacini crescusera deformandu-le, ba mai rau, ajungand chiar sa intre in casele oamenilor.

Anii au continuat sa treaca peste strada, fara mari modificari vizibile. Cantecul cocosilor s-a rarit pana la disparitie, pisicile nu mai sunt atat de nestingherite, odata cu apartia cateilor zburdalnici si cacaciosi ce scapa din curti, bagandu-le in sperieti. Noroc cu masinile care au populat intre timp marginile strazii si ofera un adapost rapid patrupedelor cu coada zburlita, in cazul in care primul acoperis se dovedeste a fi prea departe. Prezenta personajelor sau utilajelor dubioase pe strada declanseaza de fiecare data concertul in “ham” major al corului din ce in ce mai numeros de caini frustrati, captivi in spatele portilor inalte.

Si uite asa, cand credeai ca nu se va mai schimba nimic altceva, anul 2008 a invitat si strada Seneslav Voievod in clubul strazilor civilizate. A inceput operatiunea asfaltare. Activitatile zgomotoase au scos din curti batranele in capoate si pe cei mai tineri si prevazatori, dornici sa nu se trezeasca cu surprize. Paza buna a trecut primejdia rea si am reusit, cu greu, sa negociem o bordura de dimensiuni decente in dreptul garajului. Pe de alta parte am fost nevoiti sa taiem poarta care, in urma asfaltarii trotuarului, nu se mai putea deschide.

Seneslav Voievod era mandra de noile sale vesminte. Mandria sa nu avea insa sa tina prea mult. In scurt timp trotuarele s-au dovedit a nu fi tocmai de marca, si au inceput sa se transforme intr-un fel de pietris, destramandu-se incet dar sigur. Iar in 2009 au aparut din nou masini si picamere. “De ce ma spargi in atatea locuri?” ar fi vrut sa strige strada, dar era deja prea tarziu. Santuri adanci o strabateau deja din 10 in 10 metri, facand loc unei alte actiuni de maxima importanta: inlocuirea conductelor de gaz. Pana si strada, cu putina sa minte obosita de vreme, era revoltata. Ce ti-e si cu lumea asta, isi spunea ea: intai isi pune pantalonii si dupa aia ii taie ca sa isi schimbe chilotii.

A dat din umeri si a acceptat, asa cum dam si noi din umeri cu dezamagire, privind transeele momentan acoperite cu pietre si nisip. Oare cati ani va dura acest “momentan”?

Seneslav Voievod e o strada norocoasa totusi. Aflata in apropierea unei rude agitate si aglomerate cum e Soseaua Colentina, dar pazita de un rand de blocuri inalte, are inca parte de liniste. Atat de liniste incat deseori uita ca e in oras, uita ca ar trebui sa se imbrace si ea mai cochet si sta asa carpita, asteptand sa treaca din nou vanzatorii ambulanti care vor sparge pentru scurt timp linstea cu strigatul lor modernizat de portavoce: “peeeeepeni, hai la peeeepeni!”

Nu stiu cati au trecut prin acea perioada a adolescentei in care unul din scopurile principale era acela de a fi cat mai neinteles cu putinta. Limbaje secrete si mesaje ascunse impartasite doar cu cei mai apropiati prieteni. Jurnale cu confesiuni codificate si secrete cuneiforme. Eu una stiu ca am trecut prin asa ceva  si ma uit acum cu drag la acea perioada naiv-misterioasa. In acest context de demult, Nina Cassian a ocupat un loc de cinste cu ai ei limba inventata, limba sparga. Si care ar fi legatura intre limba sparga si blogul unei agentii de publicitate? Pai cred ca avem de invatat de la limba sparga, noi asa ca oameni de publicitate. Invatam ca poti crea sens din orice si ca trebuie sa fii tot timpul dispus sa iti inventezi noi limbaje de a comunica cu mintea incalcita a oamenilor.

Cam asa suna cea mai cunoscuta poezie in limba sparga, a doamnei Nina Cassian publicata in volumul Loto-Poeme (1972):

În câmpul ce iţea de bruturează,
A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoţit aproape, în cordac:
Ce pisindreaua mea de brutuşleagă,
Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!
Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: În lanţuri apa să se tragă!

Am gasit si un interviu frumos cu aceasta, aici.

“Jocul şi feeria sunt definiţia copilăriei mele. Natura Braşovului era un basm riguros împărţit în patru anotimpuri: primăveri parfumate, veri strălimpezi, toamne pictate de “fauve”-işti, ierni somptuoase.
Trăiam într-un basm perpetuu, fiindu-mi frică de lupi, de vrăjitoare, dar şi de misterioasele curţi din dosul porţilor de lemn, eram într-un burg mirosind a poveste şi a vechime…”

“La 16 ani m-am încadrat în organizaţia ilegală a Tineretului Comunist, visând să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase etc. Zânele se topiseră în legendă, balaurii devensieră reali.”

Si aici, Dictionarul de cuvinte inexistente si semnificatia lor. Ce frumos.

Zilele trec una dupa alta. Omenirea se trezeste in fiecare din aceste zile, se invarte in cercuri mai mici sau mai mari, ameteste si se duce la culcare. Si doarme. Si iarasi se trezeste si iarasi se invarte. Si mai nimeni nu stie, ignora sau respinge un lucru esential. Un lucru care ar putea face lumea un loc mai bun. Un loc asa cum ni l-am dori pentru copiii si nepotii nostri. Asa cum ar trebui sa fie. Un lucru care ar oferi solutii la multe din relele lumii daca ar fi bagat in seama cum se cuvine. Iar acest lucru este: pufuletele.

Pufuletele, acest dar de seama dat umanitatii. O existenta simpla si umila dar cu nemarginite posibilitati de a transforma lumea. Umbla vorbe in popor cum ca pufuletii sunt facuti din puf de rata. De aici si denumirea initiala pufu-ratei. Altii spuneau ca nu din puf de rata ci din puf de boboc de rata, de aici si culoare galbena si textura pufoasa. Ulterior acestia au devenit pufu-retii, iar in final – versiunea din zilele noastre, pufu-letii. Dar sa nu cadem in derizoriu. Pufuletii sunt adanc inradacinati in traditia bunului gust si a  ingredientelor naturale. “Pornind de la o reteta traditionala, adaugand ingrediente naturale si pasiune pentru calitate, pufuletii galbeni si pufosi sunt ceea ce ar putea sa-ti infrumuseteze viata in fiecare moment: la scoala sau la birou, pe strada sau in parc, singur sau cu prietenii, ori de cate ori iti este foame sau pur si simplu ai chef sa rontai ceva bun”. Si acesta este doar inceputul.

Prin simpla lor alcatuire, pufuletii reprezinta o existenta naturala si pasnica pentru organismul uman, tinand departe intreg alfabetul de conservanti si alte specimene daunatoare. Ce viata mirobolanta si deplina ar duce intestinele noastre daca li s-ar darui zi de zi aceasta hrana fara asemanare, pufuletii aurii. Sunt atat de naturali incat te miri cum de nu cresc in copaci sau cum de nu curg la robinet. Cate afectiuni nu s-ar evita daca am manca pufuleti. Ce orizonturi am descoperi daca ne-am pune capul la contributie sa creem noi feluri de mancare pe baza de pufuleti. Supa crema de pufuleti. Ciulama de pufuleti. Inghetata de pufuleti. Shake de pufuleti. Bomboane de pufuleti. Pufuleti pe vatra. Bucataria ar inflori, retetele clasice ar fi revolutionate, papilele gustative updatate. O noua provocare s-ar arunca in mijlocul competitiv al restaurantelor si bucatarilor mustaciosi…

Dar sa nu ofensam puterile ascunse ale pufuletilor pentru ca acestea nu se rezuma doar la partea de gust. In niciun caz. Sa intram asadar in industria esteticului. Pastrarea tineretii a fost de cand lumea si pamantul o dorinta prezenta in toate inimile doritoare de floarea frumusetii. Munti de bani au crescut de-a lungul vremii pe seama acestor dorinte. Creme nestemate care le puneau gand rau ridurilor si banilor din portofele au fost date omenirii. Insa acum e atat de simplu si ieftin sa ne transformam. Ce poate infrumuseta mai frumos o fata obosita si abatuta de vitregiile vremii decat o crema abraziva pe baza de pufuleti. Improspatare garantata, hranire fermecata.

Si ca sa facem un pas inainte, sa trecem la industria bijuteriilor. Cu valoarea lor intrinseca, pufuletii pot ajunge usor, ca un gand in zbor, niste obiecte extrem de pretioase. Nu va mai trebui sa-i dam de munca omuletului din gat, inghitind puternic in sec la vederea a nu stiu ce pietre pretioase presarate in scopuri ticaloase in vitrinele magazinelor de bijuterii. Fiecare isi va putea crea propriile seturi de bijuterii pufoase. Singura diferenta va fi cea de idei. Si cat de original ar fi ca iubitul sa iti daruiasca un exceptional, formidabil, fermecator inel cu un pufulete in varf, in semn de cerere a inimii tale. Iar daca spui “Da!” si nu iese treaba poti oricand manca pufuletele din varf.

Pana si fumatorii au de castigat de pe seama acestor pufuleti misionari ai unei vieti mai bune. Cand sageata poftei de tras in piept se simte la orizontul creierului este de ajuns a se lua o punga de pufuleti, a se desface si a se lua intre degete cel mai la indemana pufulete si introduce in gura. La fel se poate proceda cu urmatorul pufulete, si cu urmatorul, pana la fundul pungii. Salvam astfel o pereche frumoasa de plamani si ii lasam in pace sa isi duca sanatos viata de cuplu.

Ehei dar inca necunoscute sunt caile pufuletilor de a imbunatati viata muritorilor de rand. Ramane sa va mai impartasesc din capacitatile acestora in urmatoarea noastra incursiune in lumea necuvantatoare dar binefacatoare a pufuletilor.

Pe curand…