M-am săturat de păpuşi prinţese sau bebeluşi. E plină casa, sau mă rog, camera Petrei de ele. Aşa că nu ştiu prin ce minune, la ultima vizită într-un magazin de jucării a fost de acod să luăm setul de mai jos:

Din cutia cu pricina se scoate un sac de praf care amestecat cu apa dă ghips sau ipsos, un set de culori, un fel de cauciuc în formă de cal, un suport pentru pus la întărit şi o pensulă. Iniţial m-am cam desumflat privind cauciucul. Am zis că n-aaaaare cum să iasa ca pe cutie!

Dar ne-am apucat totuşi de treabă

Sa vezi şi să nu crezi, iată ce a ieşit în numai 3 ore! Chiar a ieşit!

Aşteptăm acum să se usuce şi ne apucăm de pictat.

Praf mai e suficient, presimt că vom căuta loc pentru o herghelie de căluţi. Revenim cu etapele următoare ale creaţiei, că până acum a fost floare la ureche!

Am povestit mai devreme cum face Petra când desenează şi cum ne surprinde de fiecare dată cu micile trucuri pe care le “fură” de la noi. Am uitat să spun că pentru ea desenul înseamnă:

- cea mai importantă ocupaţie când se trezeşte – uneori nu vrea nici pe ochi să se spele până nu face un desen mic

- cea mai importantă ocupaţie când vine de la gradi, cu greu reuşim să scoatem geaca şi căciula de pe ea în timp ce s-a aşezat deja la masă şi creionează ceva

- un mod de a-şi cere scuze, atunci când face vreo boacănă

- un mod de a-şi demonstra că e cea mai tare

- un joc preferat din cauza căruia ne-am apucat toţi din familie (ok, mai puţin bunicul) de desenat

Voi ce astfel de pasiune aveţi? Care să vă ajute în toate punctele de mai sus?

Ultimele ei desene m-au lăsat cu gura căscată. Priviţi detaliile (uneori acoperite stângaci de culoare), mişcarea, proporţiile. Ştiu că sunt mama ei şi implicit exagerez, dar e foarte frumos!

Balerine

Fetiţa din Bolt

Mica Sirenă

Portret de mami

Alta balerină, zână de data aceasta

Albă ca Zăpada

Scene şi personaje din Pinocchio

Căţeluluşa e şi ea balerină

sau are puteri, a se vedea puterea tornadei

iar mami mai merge şi la petrecere, se pare că doar atunci când e soare şi senin

La un moment dat Petra a văzut un blog de copil. Cu desene şi alte realizări. Normal, mi-a cerut un blog pentru ea, dar i-am explicat că îi fac aşa ceva numai după ce o sa fie capabilă să scrie şi să se ocupe singură de el. Până atunci însă, îi voi face plăcerea de a arăta lumii “creaţiile” ei în paginile acestui blog de idei

Asta pentru că eu cred în continuare ca noi adulţii avem mereu de învăţat de la copii. Chiar şi când vine vorba de desen. Petra nu accepta să primească indicaţii referitoare la cum să facă un desen. Nici ajutor. La început îmi făceam probleme, mă gândeam cum va accepta indicaţiile unei învăţătoare dacă pe noi nu ne lasă să îi dăm nici măcar o sugestie. În cele din urmă m-am prins cum procedează. Tehnica ei favorită este să te pună să desenezi alături de ea. Niciodată acelaşi lucru cu ceea ce face ea deja. Şi, în timp ce lucrează, trage cu ochiul. Observă tot şi imită. Data viitoare sau când nu eşti de faţă aplică ceea ce a “furat”. Care e lecţia? Că atunci când vrei cu adevărat să înveţi ceva ai destulă inspiraţie în jur. Totul e să ştii să tragi cu ochiul…

Pun mai jos câteva desene mai vechi. Voi reveni într-un post separat cu cele mai noi, care chiar m-au dat uluit. Poate că nu sunt cine ştie ce, dar ţineţi cont de ceea ce am spus mai sus.

Prima natură moartă

şi nişte fructe destul de artistice

declaraţiile de iubire dintre soare şi o floare

love is in the air, clar

alte dedicaţii

şi o invitatie la ceai

iarna Mara merge la zapada (cine o fi Mara?)

vara mergem la cules de fructe (oare?)

si da, ne cam place de mică să călătorim, mai jos este şi un hotel

Am mai discutat in Lectiile copilariei despre cum putem invata de la copii si de la intrebarile lor frecvente (lectia 3).

Astazi abordam intr-un alt unghi o veche dilema: cum sa raspundem la intrebarile delicate. Nu, sa nu va imaginati ca pot sa dau solutia miraculoasa, sau ca sunt un atat de bun psiholog incat nu tremur deja la ideea ca va veni in curand si acest moment. Adica bun, am depasit faza cu “taaaati, arata-mi si mie cucul tau!” – exagerez cand zic ca am depasit-o, inca mai incearca sa il prinda gol in baie sau sa ii traga jos pantalonii, cand il vede usor neatent.

Despre sex inca nu stiu ce raspuns sa dau, poate cel din filmul de mai jos?

Singura lectie pe care am invatat-o acum este urmatoarea: pana cand sa ne apucam sa dam explicatii complicate la o intrebare, ar fi bine sa ne asiguram ca intrebarea e la fel de complicata. Noi adultii avem talentul de a interpreta tot ce auzim din punctul nostru de vedere, sucit, alambicat, pervers, uitand ca ratiunea copilului e simpla si directa.

Si ca virgin, sculat sau laba au si alte intelesuri fata de cele la care ne gandim noi pe nerasuflate

Ce frumos ar fi ca si in comunicarea dintre noi sa pastram aceasta regula. Sa punem intrebari simple, sa le intelegem inainte de a raspunde, sa nu dam alte sensuri cuvintelor, sa dam raspunsuri simple. Si totusi, fiecare interpretare gresita are farmecul ei, atat timp cat se sfarseste cu o portie buna de ras.

Copiii mici nu stiu proverbe si nici nu citesc teorii despre cum sa gandesti pozitiv. Lor nu li se spune, cand au un esec, “nu-i nimic, vezi partea buna, un sut in fund, un pas inainte”. Ei pur si simplu gandesc pozitiv si fac asta instinctiv, ca sa se simta mai bine atunci cand au comis o pozna sau ca sa inmoaie furia adultului.

Scena unu: Copilul varsa paharul pe masa si il varsa tot, neiertand nici o picatura. Lichidul, de cele mai multe ori in culori bine pigmentate, se raspandeste peste farfuria lui cu mancare, peste fata de masa proaspat schimbata, peste pantalonii vecinului de masa. Ce crezi ca spune in acel moment un copil? “Pfiu, ce bine ca nu am avut pahar de sticla ca sa se sparga!”.

Scena doi: avem pahar de sticla, plin cu suc. Copilul varsa paharul, asa cum am descris in scena unu. Mai rau, paharul cade pe gresie si se sparge. Reactia? “Pfiu, ce bine ca nu s-a spart gresia!”

De cele mai multe ori astfel de replici, date spontan si cu o interpretare cat se poate de relaxat-teatrala (adica “stiu ca e nasol, dar hai sa nu ne suparam dintr-atat”), ma lasa masca. Si se intampla in 90% din cazuri sa aud ca putea fi si mai rau. Exista probabil o gena de-a lui Murphy in fiecare copil… Si mai mult de atat, o putere de a vedea aspectele pozitive ale unei intamplari negative, putere pe care noi adultii o pierdem cu succes pe drum, pentru a incerca mai tarziu sa o recuperam cu bani grei dati pe doctor, medicamente, carti si asa mai departe.

Daca am sta sa evaluam toate nesansele pe care le-am avut in viata, nu ne-ar fi greu sa descoperim ca macar 90% din ele au fost, de fapt, oportunitati. Daca nu ne-am pierde vremea sa jelim dupa lucrurile pe care le-am pierdut sau nu le-am obtinut am vedea foarte clar ceea ce avem in schimb. Viata e un fel de comert sau de barter: dai si primesti. Eu stiu ca ne-am dori sa primim numai jumatatea plina a paharului, numai lucrurile bune. Dar exact ca in comert, marfa nu e intotdeauna de calitate, ne mai luam tepe, ne mai inselam, ne mai pacalim.

Trebuie doar sa avem puterea sa invatam si lectia asta de la copii. Sa spunem, “nu-i nimic, o sa ne iasa data viitoare”.

Multe situri au o sectiune denumita: intrebari frecvente. Dar cum viata bate filmul sau, mai nou, netul, copilaria are inca o sectiune sa ne ofere. Si anume “intrebari foarte frecvente”.
Copilul nu se rusineaza de nestiinta lui. Ba mai mult, copilul uneori stie dar vrea sa stie sigur, de aceea te trezesti ca te intreaba si ceea ce credeai ca e de la sine inteles sau cunoscut de mult timp. Primesc deseori intrebari de genul: “ce este furtuna?” sau “de ce aduce vantul norii?” desi stiu ca a vazut cu ochii ei fenomenul atat in realitate cat si in fictiune. Sau ce inseama “cu atat mai putin?”. Copilul diseca propozitii auzite in desene animate si intreaba ce inseamna expresii care scoase din context reprezinta o provocare serioasa la logica adultului si la puterea acestuia de a oferi explicatii. Si asta pentru ca el nu se multumeste cu cea mai buna descriere posibila – oferita de actiune sau imagine – si vrea sa patrunda in sensuri, vrea sa vada cum se poate aplica altfel aceeasi idee, vrea sa auda explicatia. Pe scurt copilul vrea sa invete si o face cu tenacitate, insistenta si lipsa de jena.

Unde dispare aceasta dorinta si sinceritate atunci cand crestem? De ce ajungem sa ne temem sa punem intrebari? Ne-am creat tipare in care credem ca ne incadram datorita varstei si educatiei pe care consideram ca ar fi trebuit sa o avem. Si orice iese din tipar, faptul ca nu am citit o carte pe care toata lumea (sau asa credem noi) a citit-o, faptul ca nu stim (sau am uitat) elemente de cultura generala, ne face sa ne purtam stupid, sa dam din cap intelept fara sa intelegem o iota din discutie. O simpla intrebare sau o recunoastere a nestiintei noastre ne-ar ajuta sa ne completam golul din cultura sau sa ne bucuram cu adevarat de o conversatie, fara sa simtim nevoia puternica de a intra in pamant sau a schimba subiectul. Ni se intampla si la serviciu. Pretindem ca stim ceea ce nu stim cand pentru a nu gresi am avea nevoie de o simpla intrebare: “mi-ati putea acorda o zi pentru a ma documenta si a va raspunde?”. Mai grav, se intampla la nivel de popor si de mentalitate colectiva. Decat sa recunoastem ca nu stim sa facem un lucru mai bine comitem greseli si, in plus, sustinem hotarat ca am avut intentii bune.

Stati alaturi de un copil pentru o zi. Dar stati alaturi de el fiind atent si incercand sa numarati cate intrebari poate sa puna. Si recunoasteti ca la unele intrebari nu stiti sa raspundeti si ca la sfarsitul acestei zile ati devenit mai bogati, asta daca ati avut si initiativa de a da alt raspuns decat clasicul: “pentru ca asa e”.

Am promis ca voi descrie, pe masura ce descopar sau imi aduc aminte, ceea ce am invatat sau ceea ce ar trebui sa invat de la un copil. E foarte greu sa te desprinzi de varsta adulta, sa renunti la a face crize de panica si de nervi in fata manifestarilor copilariei si sa intelegi ca dincolo de rolul de a educa avem si datoria de a invata.

Astazi ma gandesc la felul in care un copil sfideaza limitele, reusind cel mai frecvent sa le depaseasca, in ciuda anilor sai ce pot fi numarati pe mai putine degete decat ai nevoie ca sa formezi doua maini. Copilul infrunta viata si pare sa nu inteleaga ce inseamna “trebuie” sau “nu trebuie”. Pentru el tot ceea ce face e un mod de a experimenta felul in care mediul reactioneaza la actiunile lui, inclusiv felul in care mama se crizeaza atunci cand el varsa intentionat paharul pe masa, ba mai mult cat de tare poate sa tipe mama daca va reusi sa verse sucul direct in farfuria cu mancare. Prin contrast, noi ca adulti incercam sa intram in tiparele pe care lumea din jur ni le-a croit, incercam sa respectam reguli si sa nu ne manifestam curiozitatea atunci cand ceea ce am putea afla ar afecta echilibrul conformist al lumii din jur. Noi ne-am invatat lectia cu “nu trebuie sa scuipi mancarea care nu iti place” si inghitim chiar si ceea ce nu e comestibil pentru a ne comporta ca niste oameni bine crescuti si civilizati. Si asta este bine, cum ar fi sa ne apuce nervii intr-un restaurant luxos si sa gesticulam agitati varsand sticla de vin pe care am dat peste o suta de lei?

Dincolo de atmosfera civilizata la care contribuie educatia noastra, ce am pierdut totusi pe drum?

Am pierdut tenacitatea de a testa limitele si a le impinge dincolo de locurile in care alte timpuri si alti oameni le-au fixat pentru noi. Am pierdut curiozitatea si dorinta de a experimenta dimensiuni ale vietii la care cu greu ajungem intr-o rutina ce se conformeaza unor tabieturi si reguli ce devin o falsa intrupare a personalitatii noastre. Si cel mai grav, am pierdut curajul de a sfida. De a intreba precum fetita mea: “si daca nu fac asta ce se intampla?”. Un copil are curajul de a evalua “riscurile” unei actiuni. De cele mai multe ori noi ne supunem doar, fara sa ne mai intrebam: “si ce se va intampla daca nu vom face asa, ci altfel?”

Poate ca din cand in cand ar trebui sa spunem nu, sa facem asa cum vrem noi si de ce nu, sa riscam sa fim priviti cu ochi critici de ceilalti. Sa ne pretuim libertatea ce ne-a fost oferita si sa folosim limitele pentru a ne ghida nu pentru a ne ingradi.

„Si voi ati fost copii candva
si viata v-a schimbat
in lume ati pornit
si vise-ati implinit
asa cum ati dorit”

Fetita mea mi-a cantat aceasta veche melodie astazi si m-am gandit ca e momentul sa inaugurez o sectiune noua pe blog: lectiile copilariei. Atunci cand avem un copil consumam foarte multa energie incercand sa il educam, sa il invatam si suntem suparati pentru ca avem mereu impresia ca ceva nu merge, ca nu vom reusi niciodata. Si nu bagam de seama cat de multe lucruri putem invata noi de la ei. Voi vorbi despre tot ce am invatat sau ce ar fi trebuit sa invat de la copilul meu, in mai multe episoade.

Si pentru ca am inceput ziua cu acea melodie, astazi voi face exercitiul de a crede in basme, de a crede in poveste, de a lasa fantezia sa se confunde cu realitatea.

Copiii cred in poveste si nu au nevoie de dovezi sau masuri materiale. Ei nici nu isi pun vreo clipa problema daca exista Alba ca Zapada si unde traieste ea. Citim povestea Albei ca Zapada de cel putin trei ani si nu am fost niciodata intrebata daca exista, pentru ca pur si simplu un copil nu pune acest lucru la indoiala. Exista asadar printese, exista printi, zane si vrajitoare. Hai sa fim onesti, stim si noi ca exista, cel putin cu vrajitoarele si personajele negative ne intalnim zilnic, pot fi chiar sefa sau functionara de la un ghiseu. De ce nu ne-am intalni zilnic si cu Cenusareasa? Sau sa vedem in jumatatea noastra Printul? Putem sa mergem putin mai departe si sa intelegem ca si noi putem fi personaje de poveste. Suntem actorii principali in cea mai frumoasa fantezie posibila: viata noastra.

Astazi Alba ca Zapada mea a urcat pe scena. E sfarsitul celui de-al treilea an petrecut in Gradinita Bell. Si pot spune ca am asistat la unul din cele mai reusite spectacole de pana acum. Asa cum ne-am obisnuit intreaga serbare a avut un fir de poveste fermecator la care toate grupele au adaugat cate putin pentru a impleti educatia cu muzica, dansul cu fantezia, ghicitorile cu vesnicele intrebari ale copilariei. Copiii au fost linistiti, pregatiti, pareau stapani pe ei desi manutele strangeau de fustite sau pantalonasi in timp ce isi recitau rolul.

Felicitari Gradinitei Bell si tuturor celor care au muncit pentru a ne oferi si anul acesta, in ciuda crizei, un spectacol pe care cei mici il vor privi cu admiratie si atunci cand vor fi mari. Si care poate va fi un motiv in plus ca ei sa creasca pastrandu-si imaginatia si credinta in basm!