Oricat as fi vrut sa nu mai scriu despre lucruri negative, tara asta se straduie din rasputeri sa imi dea motive sa ma minunez si sa simt nevoia, la aproape fiecare pas pe care il fac, sa imi exprim “recunostinta”.
Hai sa vorbim azi despre ORDINELE de la Sala radio.

Mi-a dat Dumnezeu un copl talentat si cantator. Mi l-a dat din nefericire in Romania, tara in care va trebui sa suportam multe ca sa il ajutam sa isi urmeze talentul si pasiunea.

Sunt acum la Sala radio, locul in care am vreo doua ore de pierdut, cat timp ea e la repetitie.
Nu discut interdictia de a trece de usa, ma gandesc ca orice parinte sau bunic are potential de terorist. Bine macar ca exista un hol in care sa putem sta. Nu si suficiente scaune, ceea ce ma duce la urmatorul “ordin”.
Exista o terasa cu mese si scaune, loc berechet sa stai 2 ore, sa bei un suc, sa citesti o carte. Dar NU, magazinul e deschis doar in timpul saptamanii si doar pana la ora 17. Repetitiile noastre sunt seara. Sau sambata. Deci e gol. Ba nu, deci e interzis. Ca asa spun ordinele. Sala respectiva e goala, nu ai ce sa furi, poate doar scaunele, ceea ce ar fi oricum imposibil, ar trebui sa treci pe langa paznic. Dar acesta striga la tine ca nu ai voie in timp ce el personal sta bine merci pe propriul scaun.
Sa trecem acum la regulile de bun simt. Ma uit la singurele scaune libere din zona “permisa”. Sunt aproape de usa de la care intra frigul de afara, iar cativa oameni au umplut locul cu fum. Exista un afis mare care spune ca e interzis. Credeti ca paznicul se ridica sa le spuna ceva? Dimpotriva, se uita la mine ca la o nebuna cand ii atrag atentia.
In final, daca in cele doua ore ai cumva nevoie la toaleta poti sa iti iei gandul. Nici acolo nu e voie. Nici nu ai alta optiune prin zona. Ce poate sa faca o biata bunica in acest caz?

Si uite asa se construieste civilizatia unei tari. Cu ordine (in sensul de comenzi) si lipsa de bun simt. Doar nu credeam ca am evoluat cumva…

Nu-mi place că trebuie să scriu astfel de lucruri la mine pe blog. Sunt o persoană pozitivă care rar se supără. Dar şi atunci când mă supăr nu mă pot abţine să nu mă exprim. Aşa că haideţi să vă povestesc cum decurge în România un dialog cu un provider de hosting care, după cum veţi afla, nu are ca scop să se împrietenească cu mine . Şi eu care ma credeam pe haifav!!!

Redau aici întreaga discuţie.

Primesc mail de la provider, in care mi se cere următorul lucru

Mail provider

“Avem rugamintea sa actualizati datele dumneavoastra de contact (din interfata site-ului). [... alte informaţii legate de modificarea modificarea propriilor lor date bancare pe care nu vreau să le trec aici] Neactualizarea datelor de contact ne poate pune in imposibilitatea rezolvarii unei probleme in timp util si poate duce la suspendarea serviciului dumnevoastra fara o notificare prealabila.
Va multumim.”

Mă uit, mă prind că ăsta e un mail din acela trimis la pachet la toţi şi mă întreb ce vor de la mine (eu care am datele corecte pe acolo) şi de ce mă ameninţă cu suspendarea serviciului într-un mail care, de fapt, nu mă priveste.

Drept care mă supăr şi scriu următoarele:

Mail eu

“Datele noastre de contact sunt aceleasi, mi se pare absurd sa primesc mesaje de acest gen, mai ales partea cu “Neactualizarea datelor de contact ne poate pune in imposibilitatea rezolvarii unei probleme in timp util si poate duce la suspendarea serviciului dumnevoastra fara o notificare prealabila.”

Am platit pentru furnizarea acestor servicii. Daca aveti nevoie de ajutor va stau la dispozitie dar mi se pare neprofesionista abordarea.”

Ok, e tarziu, sunt obosită, poate nu m-am exprimat prea diplomat. Aşa că palma mi se întoarce înzecit:

Mail provider

“Buna

Usurel cu abordarea.

Daca datele de contact nu corespund( nr de telefon, adresa de email) nu va putem contacta in caz de probleme.

Doriti sa fiti in contact cu noi in caz de probleme( atac informatic, hack, flood) sau doriti sa actionam unilateral.

Doare sa va verificati datele de contact? In interesul ambelor parti?

Cu stima”

Sper că aţi observat şi voi diferenţa dintre acel “bună” de la început şi finalul plin de stimă. Nu ştiu cum aţi fi reacţionat voi dar e clar că sunt şi mai obosită ca ieri şi că mă deranjează aşa un răspuns.

Mail eu:

“Buna!

Vad ca te-a durut pe tine mai rau “abordarea” mea. Da, nu m-a durut mana sa adaug o persoana de contact, chiar daca aceasta mai aparea in “detalii cont” cu toate datele necesare.

In primul rand din mesajul vostru nu se intelege si nici acum nu sunt convinsa ca asta ati vrut sa fac. E de datoria voastra sa va exprimati asteptarile mai clar; un “actualizarea datelor de contact” nu inseamna mare lucru, mai ales cand stii ca le-ai mai trecut odata acolo. Pana la urma ce trebuia facut? Verificat? Adaugat? Ce anume?

In al doilea rand, chiar daca nu ma duce capul prea bine, inteleg utilitatea acestor date. Da, doresc sa fim in contact dar repet, datele erau corecte si disponibile; nu vad de aceea de ce sa fiu “amenintata” cu “suspendarea serviciului dumnevoastra fara o notificare prealabila”.

In al treilea rand ai noroc ca nu ai nimerit o persoana mai scortzoasa cu mesajul de mai jos, e riscant sa abordezi asa clientii. Chiar daca si eu am fost nervoasa si destul de directa in mailul pe care l-am trimis, am incercat sa pastrez o minima politete.

Acum ca ne-am lamurit putem reveni la un ton normal? Cel putin pana ne cunoastem personal si ne imprietenim?”

Vă las acum să vă delectaţi cu bomba finală:

Mail provider:

“Stimata doamna

Inca nu ne cunoastem suficient  ca se ne tutuim.

Asta legat de politete.

Faptul ca raspundeti “nervoasa si direct” iar acum continuati nu ma priveste in mod deosebit.

Ati avut de raspuns unei cereri de ACTUALIZARE.

Rog respectos sa cautati cam ce inseamna actualizare.

Si da, daca din nefericire, contul dvs este hackat sau sub atac informatic si nu avem posibilitatea de a va contacta urgent, va vom suspenda  serviciile conform ToS

Va sfatuiesc sa aveti abordari de acest gen unde doriti dvs.

Dar nu aici.

Nu intru in detalii dar va sfatuiesc sa cititi cu atentie Termenii si Conditiile de utilizare a serviciilor.

Din nefericire pentru dumneavoastra scopul meu nu este de a ma imprieteni cu clientii ci de a le oferi servicii de calitate.

Eventuale discutii ulterioare puteti sa le aveti prin intermediul ticketelor de suport, tot conform ToS.

Unde eventual va veti putea imprieteni sau cunoaste mai bine cu unii din angajatii firmei ( va asigur ca sunt prietenosi, a fost un criteriu cand am facut angajari)”

Notă: în termeni si condiţii scrie că “Orice abuz catre personalul nostru sau catre administratorul retelei noastre, limbajul neadecvat sau orice lucru pe care noi il consideram ofensator poate conduce la suspendarea contului clientului, inchiderea definitiva fara o notificare prealabila si fara rambursarea sumei platite pentru pachetul contractat.”

Deci mă duc si cer ajutor la colegii mai prietenoşi. De la care primesc, într-un final glorios, mesajul aşa cum ar fi trebuit exprimat de la bun început. Şi care ar fi scutit toţi nervii de mai sus, de ambele părţi.

“Mail-ul primit de dumnevoastra a fost trimis tuturor clientilor nostri pentru actualizarea datelor de contact. Ce inseamna acest lucru : in clipa cand ati devenit client dumnevoastra ca sa va inregistrati la noi pe site ati trecut anumite date de contact : numar de telefon, adresa de mail etc. In cazul in care acestea s-au schimbat avem rugamintea sa le actualizati, de exemplu daca v-ati schimbat numarul de telefon sa intrati la noi pe site, sa va logati ca si client si sa modificati numarul de telefon. Daca acestea sunt valide totul este in regula.
Daca mai aveti nelamuriri avem rugamintea sa ne contactati.”

Mulţumesc! De lămurit m-am lămurit, acum aştept să văd dacă mi se va suspenda contul pentru limbaj neadecvat!

Mai nou ne învârtim cu toţii în cercuri virtuale. Am citit o glumă pe undeva care suna aşa: “twitter mă întreabă ce fac, facebook mă întreabă ce gândesc, de aceea îmi place mie mai mult twitter.” Ne alegem astfel, în funcţie de preferinţe, nevoi şi pasiuni, diverse comunităţi virtuale în care începem, la început timid, apoi cu vădite simptome de dependenţă, să trăim. Dacă pe vremuri mai întâi cunoşteam oameni şi după aceea ne trimiteam scrisori, acum, mai întâi ne scriem – şi o facem mult şi des – după care putem avea norocul să ne cunoaştem şi poate să ne şi placem. Atât timp cât ne găsim noi prieteni – reali, cu care să putem bea o bere -  e bine si aşa.

Ce e totuşi în neregulă în relaţiile noastre virtuale? Am să dau doar două exemple de articole relevante în acest sens: unul se cheamă Unde-s zmeii blogosferei? scris de VisUrat, în care ne povesteşte vitejiile care se întâmplă la el pe blog, ameninţările pe care le primeşte, bineînţeles toate cuvinte goale pana acum – şi sper să râmână aşa, când or să înceapă să se comită crime ca urmare a unor articole scrise pe net cred că mă voi lăsa de sportul ăsta. Al doilea articol este scris de arhi - vădit dezamăgit de violenţa şi grolosonia cu care ajung unii oameni să se exprime în scris, atunci când vine vorba de politică: Ce declanşează ura din noi?

Din copilărie ne-am obişnuit să jucăm roluri. Să ne imaginăm că suntem personajul bun sau rău, să facem – sub aparenţa ludică -  lucruri pe care copilul bun şi cuminte al părinţilor noştri exemplari nu le-ar face. Se vede treaba că în viaţa reală am deprins câteva reguli de politeţe (nu generalizez, mă gândesc la o anumită categorie de oameni) şi reuşim astfel să nu ne mai batem ca chiorii, cum o făceau strămoşii noştri de le te miri ce. Din păcate însă mediul virtual ne trimite din nou înapoi, la joaca de-a personajul, permiţându-ne astfel să scoatem la lumină comportamente sau o lipsă de diplomaţie şi bun simţ de speriat. Nici aici nu generalizez însă se întâmplă cu un mare procent din aceeaşi categorie de oameni pe care o numeam mai sus.

Ca să nu merg prea departe cu analiza, dau un singur exemplu. Intrăm aproape zilnic fie pe twitter, fie pe facebook, fie pe un forum specializat sau alte reţele pe care le preferăm. Am ajuns să avem atât de mulţi “prieteni” încât nu ne mai pasă că dăm buzna în intimitatea lor fără să dăm mai întâi un simplu bună ziua. Şi eu am uitat de multe ori să fac asta – comportament tipic de turmă. Dar mă întreb acum, oare cum ar fi întâmpinat un vânzător ambulant care ar da buzna într-o încăpere plină cu oameni, pentru a-şi promova produsul, dacă nu ar zice şi el mai întâi bună ziua?

Că aşa am învăţat că e frumos, atunci când intri undeva să dai bineţe oamenilor. De ce am uitat asta?

O zi bună oameni buni!

Am fost educata si crescuta in curatenie. Am fost invatata ca oglinda unei case nu e poarta sau zugraveala de afara ci baia si bucataria. De aceea nu voi putea niciodata tolera sau intelege murdaria in aceste doua locuri. Cu atat mai mult cu cat extrapolez teoria asta de bun simt la imaginea unei tari.

Ma intreb cat ii mai ia Romaniei sa se ingrijeasca de acest aspect? Cat timp trebuie sa mai treaca pentru a ne educa – atat cei mari cat si cei mici – in a avea si a pastra o curatenie necesara in acest loc.

Problema pleaca in primul rand, ca toate problemele, de jos in sus, de la utilizator. Romanul se suie cu picioarele pe colac. Romanul tinteste prost, pe colac, si nu sterge. Tot el e atat de delicat incat nu ar pune de nici un fel mana pe un obiect atat de dezgustator cum e peria. Asa cum nu s-ar apleca, doamne fereste, sa ridice hartia folosita care a nimerit – bineinteles fara vointa lui – pe jos.

Spre vesnica cinstire a lui Caragiale, in toaletele cele mai de fitze sau chiar si in cele din cadrul unor mari companii, am intalnit cele mai creative si mai haioase mesaje. Nu ma apuc sa le reproduc aici dar pot sa ma intreb, asa in van, de ce e nevoie de ele. Vorbim de oameni care se imbraca in costume scumpe de marca si poarta pantofi de sute de euro, oameni care au pretentii si masini scumpe (macar de serviciu daca nu personale) – oameni care au nevoie de instructiuni de cum se trage apa sau cum se foloseste peria. Ciudat? Nuuuu, tipic romanesc.

Tot tipic romaneasca este si mentalitatea conform careia “nu facem nimic mai bine pentru ca tot nu respecta nimeni”.  Ajungem astfel la nivelele de sus: cei care ar trebui sa se ocupe de asta in locurile in care chiar ne expunem public si cei care ar trebui sa educe.

Dau un exemplu din prima categorie: benzinariile. Nu gasesti in acestea mai mult de una sau doua toalete / sex. Oare e atat de imposibil de pastrat curatenia? E atat de greu sa se asigure macar un dispozitiv mic cu spirt sau dezinfectant? Ca sa nu vorbesc de hartia igienica… de a carei absenta te trezesti surprins in cele mai neplacute momente. Nu vreau sa dezvolt mai mult si nici sa povestesc de toaletele din benzinariile nemtesti, unde miroase a flori de camp si uneori se aud pasarele cantand. Stiu ca nu toate tarile exceleaza la asta asa ca mai trec cu vederea.

Revin la a doua categorie, cea mai importanta pentru sansa de a avea macar generatii viitoare mai educate: scolile. Am vizitat ieri doua scoli: una mare, una mica. Ambele aveau pe palier maxim doua bai: una pentru baieti, una pentru fete. Maxim 10-12 toalete in total de tinut curate. Am inteles ca nu este igienic sa te asezi pe colac, dar de la asta pana la a nu pune deloc colace si capace mi se pare o diferenta cam mare. De ce nu se practica in acest caz toaleta turceasca? Se stie avantajele acesteia, daca nu, rog pe cineva sa imi explice ce face un copilas de 6-7 ani aflat in fata unui vas de ceramica rece si inalt. Nici macar sa se suie pe el nu poate. De ce nu se pot pune niste colace, educa niste minti care sunt inca dispuse sa invete, asigura masuri de curatenie suplimentare (revin, un simplu dispozitiv cu dezinfectant si instructiuni zilnice ar face minuni). Se face asa ceva si nu stiu eu? Nu cred. Imaginea acelor toalete din scoli ma urmareste inca… credeam ca imi voi trimite copilul la scoala nu la cazarma.

Speram ca dupa atatia ani sa vrem macar sa schimbam ceva. Ei bine, m-am inselat! Va rog sa ma iertati, dragi tovarasi si pretini, ca am indraznit sa gandesc in alta limba.

Ma tot uit de ceva vreme la “lupta” dintre marile lanturi de magazine, batalia bazata pe “cine are pretul cel mai mic” si nenumaratele promisiuni de genul: “daca gasesti mai ieftin, iti platim diferenta de tzshpe ori”. Oare crede cineva in asa ceva? Oare Popescu, omul care merge zilnic la serviciu si se grabeste seara acasa ca sa prinda meciul sau ca sa dea de mancare la copil, cand gaseste un salam cu 0,5 lei mai ieftin la CELALALT magazin, o sa dea fuga sa isi recuperez cei 5 lei?

La magazinul meu din colt, mi se promite ca, daca stau la casa mai mult de 5 minute si nu sunt toate casele deschise, primesc 3 lei. Merg la magazinul asta de mai bine de un an. Casele nu sunt niciodata deschise toate. La casa stau intotdeauna mai mult de 5 minute. Am cerut veodata despagubirea de 3 lei? Ei bine da, dar mi-a luat mai bine de un an sa o fac. Casiera a facut o fata lunga iar doamna de la ghiseul de informatii a scos o fisa alba, pe care nu mai era nimeni trecut. Eram primul extraterestru care ateriza pe taramul cererii dreptului ce i-a fost promis? Nici nu vreau sa imi fac calculul dar cred ca as fi strans ceva bani de cand merg la acest magazin, daca imi luam drepturile in serios.

Pentru ca toate aceste oferte se bazeaza, in cele din urma, pe imagine. Ele nu sunt o cheltuiala pentru ca… pur si simplu nu sunt. Prea putini vor veni cu bonul ca sa dovedeasca o diferenta de pret, prea putini se vor uita la ceas, pentru ca statul la coada are o traditie bine inradacinata la romani. Iar magazinele vor castiga mai mult din adaos sau prin  ne-angajarea unor casiere, decat vor pierde dandu-mi mie, o exceptie care face asta mai mult ca sa se amuze, o suma nesemnificativa.

Intr-un registru inrudit, am vazut in vitrina unui alt supermarket un mare afis de recrutare pe care scria: “te platim ca sa vii la noi”. Oare nu s-a gandit nimeni niciodata ca cei care vor citi cu uimire acest mesaj nu sunt viitorii angajati si ca 99,9% din ei sunt chiar clienti? Care cu siguranta ca nu vor simti nevoia sa fie mituiti ca sa le treaca pragul…

In fine, cu sau fara “spaga”, clientul roman tot la magazinul din colt merge si inghite in continuare, docil, cozile, zapaceala de la raioane, preturile lipsa de la raft sau de pe produse…  si singura plata este cea pe care o face tot el, la casa.

Bun venit in epoca de piatra a publicitatii! Desi nu imi vine sa cred, primesc macar o data la doua zile cate un fax in care X si Y incearca sa imi vanda ceva, sa ma convinga de ceva. De fiecare data hartia irosita ajunge direct la cos, nici nu ma obosesc sa o citesc. Mai interesant e ca primesc si faxuri care incearca sa imi vanda fax marketingul ca instrument miraculos de promovare (m-ati prins, pe asta l-am citit, m-a socat prea tare). Si nu o singura data ci regulat, ca nu cumva sa uit ca am fax in birou.

In timp ce eu ma uit cu mila la telefonul – fax si ma intreb de ce il mai tin – pentru ca oricum nici functia sa de telefon nu mai e utila – altii isi imagineaza ca mai e posibil sa ai succes cu astfel de instrumente din epoca de piatra a comunicarii.

Oameni buni, reveniti-va! Cand pe online nu trece luna sa nu se iveasca posibilitati noi si creative de comunicare, cand acest instrument arhaic nu va sta niciodata pe masa factorilor de decizie dintr-o companie, va imaginati ca faceti un lucru util si eficient? Chiar sunt curioasa, are cineva date de ce rezultate se obtin in urma unei promotii expediate impersonal si anost pe fax?

Si trecand peste cei care nu au auzit INCA de internet si mail (nu credeam sa mai existe dinozauri) am surpriza sa primesc neplacutele instiintari de plata de la una din societatile de leasing pe urmatoarele trei cai: sms, mail, FAX!!! Da, da, stiu, am si contract, o sa platesc, am platit intotdeauna la timp, de ce imi mai consumati hartia? Opriti-va, macar pentru motivul ca avem o planeta de protejat!

Am vazut “Los abrazos rotos” / “Imbratisari frante” intr-o sala de cinematograf goala, cu pretenti de “..plex” si un aer usor irespirabil. Ne-am ridicat de pe scaun ca sa reclamam faptul ca imaginea era stramba pe ecran, dupa care am putut sa ne bucuram de o vizionare privata, fara obisnuitele comentarii idioate ale celor care se simt obligati sa stea pana la capat la filme pe care nu le gusta.

In linistea salii ne-am lasam furati de povestea perfect pusa in scena de catre un adevarat cunoscator al complexului caracter uman si a felului in care fiecare fiinta poate fi si inger si demon. Filmul este bun, poate prea bun, spun comentatorii care il bat intelegatori pe umar pe un Aldomovar matur, masurat, mai putin temperamental sau pasional ca in alte filme.

Traducerea in romana aduce un aer local filmului, diluandu-i din perfectiune. Aflam astfel ca “putem sa il hranim parenteral” se traduce cu “putem sa il hranim parinteste”. Tin sa precizez ca nu stiu limba spaniola si nici nu eram foarte atenta la cuvinte, cu toate acestea ineptia din subtitrare m-a lovit in ochi si nu ar fi trebuit sa apara pe ecran. Macar pentru ca e de bun simt ca un medic dintr-un spital nu va spune niciodata, in timp ce prezinta starea bolnavului, ca isi va hrani pacientul parinteste!!!
Trecand peste aceasta pauza de huo publicitar, am vrut dupa film sa imi notez impresiile. Dar mi-am dat seama ca am citit prea multe recenzii bune pe aceasta tema si ca nu am foarte multe de adaugat. Mi-am pus totusi intrebarea: cum de atatea filme si carti se inspira din destinul sau viata prostituatelor? Cel putin in ultimii ani am intalnit o mare varietate de exemple. Am incercat sa le trec in revista aici:

Prostituatele, o inspiratie…

Ori sunt obosita, ori am inceput sa uit limba romana, ori am nevoie de ajutor ca sa inteleg! M-am oprit astazi in fata unui panou publicitar si, oricat m-am straduit, nu am putut descifra intelesul unei promisiuni ce ar putea intra in topul celor mai vagi exprimari pe care am avut ocazia sa le intalnesc in publicitate.

Sa va spun care este aceea: “pana la 100% ( scris mic desigur, l-am vazut doar de aproape) siguranta pentru culorile intense“, urmat de clasica steluta si de un rand si mai mic, si mai bine ascuns, care “lamureste” situatia: “fata de detergentii universali“.

Pe scurt, in functie de acuitatea vizuala a fiecaruia, sunt doua variante de a citi aceasta promisiune:

1. Varianta pentru oameni: “100% siguranta pentru culorile intense” (interesant)

2. Varianta pentru vulturi: “pana la 100% siguranta pentru culorile intense fata de detergentii universali” (ha?)

Bun, sa zicem ca nu punem buna intentie la indoiala si ca brand cum este Ariel nu s-a gandit nici o clipa sa isi insele clientii si ca trucurile cu scrisul mic si scrisul mare au fost doar o toana a artistului…. trecand de toate acestea… poate totusi sa imi explice cineva ce inseamna???

Adica pana la 100% poate sa insemne si 1%? Adica rezista culorile mai bine, dar cum? Cu pana la 100% fata de alti detergenti! Oau! Cat de profund!

Ce sa zic, probabil ca si unii oameni sunt cu pana la 100% mai destepti decat altii!

Intr-un blog de idei iata ca mi-a venit paradoxala idee de a inaugura capitolul “n-am idee”. Ciudat, nu? Se intampla asta pentru ca am avut astazi revelatia faptului ca in timp ce eu ma stradui sa caut sau sa furnizez idei, exista o gramada de oameni in jurul meu pentru care “n-am idee” e un fel de filosofie functionareasca de viata.

Te poti intalni cu reprezentanti ai acestei categorii in multe domenii. De la vanzatorii din magazinele de electronice si electrocasnice care n-au nici cea mai vaga idee despre caracteristicile tehnice ale produselor aflate zilnic sub nasul lor, pana la cei ajunsi in pozitii mult mai inalte dar a caror idee despre responsabilitate se confunda usor cu hotia. Pe scurt: “n-am idee” si nici nu imi dau interesul sa am. Traiesc bine si asa, de ce sa imi bat capul?

Fie ca sunt vanzatori, profesionisti in diverse domenii sau politicieni, toti cei a caror ocupatie zilnica e sa dea din umeri si sa mearga linistiti mai departe, toti cei care nu se obosesc sa isi faca treaba asa cum ar fi de bun simt sa o faca arata de parca ar fi facut o inalta scoala de functionari. Nu vreau sa generalizez dar se pare ca in Romania fenomenul e cel mai raspandit in randul functionarilor. Oricine a avut de a face cu vreo Administratie sau institutie de stat stie ce vreau sa spun. Primul si cel mai raspandit efect al lui “n-am idee” e dezinformarea; pai daca eu nu stiu altul de ce sa stie?  

Si am sa dau si un exemplu ca sa se vada ca nu scriu fictiune.

Am vrut fac o operatiune simpla cum ar fi radierea unui punct de lucru. Ca omul care se vrea informat am deschis net-ul si am cautat. Am intrat mai intai pe siturile oficiale sperand sa aflu unde trebuie sa merg si cu ce hartii. Am gasit o gramada de formulare on line (surpriza placuta) insa n-am gasit o lista simpla din care sa inteleg pe care trebuie sa il folosesc si ce mai trebuie pe langa el. Am mai sapat si am dat peste o gramada de consultanti gata sa iti ia banii ca sa faca ei in locul tau operatiunea si sa te scuteasca de drumuri si nervi. O optiune buna daca ar fi ceva cu adevarat complicat. Am incercat sa depasesc faza paranoica in care m-am gandit ca e un complot si ca nu poti gasi informatii pentru ca tocmai cineva trebuie sa castige de pe urma dezinformarii. Pana la urma, dupa ce am strans ceva informatii de pe forumuri mi-am zis ca cel mai sigur e sa merg la sursa.

Am intrat la biroul “informare initiala”. Culmea, nu era coada. Am stat de vorba cu o doamna aparent draguta. Aproape ca am fost pacalita ca s-a schimbat sistemul. Mi-am luat hartiile de completat, am intrebat si repetat de trei ori ce trebuie sa aduc. Nu mare lucru, “na poftim ca nu e asa greu” mi-am zis. A doua zi am completat scolareste tot, mi-am facut temele si m-am prezentat la alt ghiseu cu actele. “Va trebuie si contorul de cuvinte, nu ati luat fluturasul de la informare initiala?”. Casc ochii mari si intreb ce e aia. Sunt privita cu plictis- e drept ca mi-a luat ceva sa fac legatura intre word count si traducerea in romana. Bun, deci cu actele in mana tre’ sa ma intorc la birou unde sa fac dovada ca si computer-ul meu stie sa numere cuvinte si semne chiar daca nu vorbeste decat engleza.

Dar inainte de asta ma duc drept la doamna draguta de ieri de la “informare initiala”. Si o intreb amabil (pastrand partile urate din limbaj in parantezele mintii) de ce nu mi-a spus de ieri TOT ce imi trebuie, mai ales ca am insistat sa imi spuna TOT. La care ea raspunde cu linistea habarnistului: “da’ de unde sa stiu eu doamna ce nu stiti dumneavoastra?”.

Deci exista in multe institutii birouri de informatii. A caror scop pe lume e sa furnizeze informatii. Sa uitam de amabilitate, de un “buna ziua” sau “la revedere” sa uitam ca acesti oameni ar trebui invatati sa isi intinda gura in forma de zambet din cand in cand. La minimul necesar ar trebui sa primim de la ei IN-FOR-MA-TII. Retineti insa ca acestea nu vor fi niciodata complete pentru ca functionarescu nu are idee de cata idee are interlocutorul lui iar ala o fi venit sa intrebe doar asa ca sa se afle in treaba…

Buna idee!