Calatori pe 6 roti – a opta zi

Daca tot am avut parte de atat de multa ploaie atunci sa pastram nota uda a excursiei si sa ne continuam periplul pe langa lacuri.

Am plecat din Hallstatt spre Bad Aussee, prin Obertraun. Inutil sa mai povestesc despre drum, superb ca toate drumurile din Austria. Cinstit vorbind chiar si autostrazile sunt frumoase pe acolo dar nu pot fi comparate cu soselele impecabile ce se astern prin munti, printre asezari linistite parfumate cu o nota proaspata si „bio” de balega si aer verde de tara. Nu toate drumurile sunt perfecte, trecatoarea de dupa Obertraun se pare ca a suferit in lunile reci si isi linge acum ranile. Asfaltul e crapat si se lucreaza pe portiuni, una din ele fiind tocmai panta de 23 de grade ce m-a bagat in sperieti anul trecut. De data aceasta o vad asa cum e, scurta si nepericuloasa, dar am surpriza sa fiu nevoita sa opresc in mijlocul ei pentru ca s-a format o coloana de masini ce asteapta sa i se dea verde. Reusesc sa plec din pozitia aceea incomoda fara sa fac vreo boacana si mergem mai departe spre Bad Aussee. Acolo ne hotaram sa continuam drumul spre Altausseer See, pe langa care il lasam in urma pentru a ajunge mai repede la Loser Panoramastrase. Numele – partea cu panorama – si desenul intortochiat de pe harta ma atrag acolo ca un magnet. Aici placerea se plateste. Drumul plin de viraje si ace de par ce urca spre munte e contra cost: 15 euro masina, 5 euro motorul. Impachetam cele doua masini intr-una iar eu consider ca cei 5 euro isi recupereaza fiecare cent pe ceea ce vad in fata si in vai, mai putin balegile ce apar in curbe, amintindu-mi ca NU imi e dor de acasa. Ajungem astfel la o altitudine de 1600 de metri.  OK, nu e la fel de sus sau la fel de spectaculos precum Stelvio dar e foarte frumos. Iar pe Stelvio am fost anul trecut, asa ca imi face bine sa vad si alte perspective. La cota 1600 drumul se opreste si o luam la picior spre un lac mic de munte, Augstsee.
Petra se bucura de petice de zapada „fosilizate”, alta forma de prezentare a apei de care vara ne-a ferit totusi, si ne punem sa o filmam jucand scenete in care ea incearca sa pacaleasca un public imaginar ca e la munte, iarna.
Ma aplec si beau o gura de apa curata din lacul linistit si limpede. Peisajul din jur e aspru si batut de vanturi si ploi, prietenele noastre bune. Ne odinhnim o vreme cu ochii clatiti de priveliste si dupa indelungata sesiune de poze si filmari o luam in jos, spre parcare. Spuneam ceva de ploaie? Da, incepe sa ploua. Imi trag cu ciuda costumul de ploaie si pornesc regasindu-mi entuziasmul la vale, pe aceleasi curbe si ace de par. Coboram din nou spre Altaussee, gasim o parcare cu plata, ne uitam unii la altii si ne facem semne de ‚hai mai departe”, lacul e frumos dar l-am admirat deja de la inaltime si aici parca nu mai are acelasi farmec.
Ne intoarcem spre Bad Aussee de unde continuam drumul spre alt lac mare: Grundlsee. Ne e cam foame. Gasim un parc frumusel pe marginea apei, in vecinatatea unor mici magazine unde ne putem face si o mica aprovizionare. Ne asezam pe o bancuta ce se leagana pe arcul care ii slujeste drept picior. Vin la masa si ratele si lebedele, prezente nelipsite si foarte prietenoase atunci cand vine vorba de turisti flamanzi. Petra incerca sa hraneasca direct in cioc lebada si o tot amageste pana sa prinda curaj, asa ca se alege cu un sasait si o cearta galagioasa din partea gratioasei pasari.
Desi nu am parcurs distante mari, pana ajungem la drumul inspre urmatoarele lacuri e deja patru dupa-amiaza. Calea de acces inspre Toplitzsee si Kammersee e destinata iarasi plimbarii pe picioarele din dotare si nu prea sunt alte indicatii. Alex intreaba niste turisti cat e de mers si care e programul pe acolo si aflam ca Toplitzsee e la 15 minute de mers dar singurul mod de a ajunge de la Toplitzsee la Kammersee e cu barca, iar la ora aceea nu mai sunt barci. Bun, hotaram asadar sa ne cautam cazare in zona.
La doi pasi se afla doua campinguri detinute de familii. Optam pentru cel mai retras de la sosea, asezat intr-un peisaj incantator si avand toate conditiile, mai bune decat in orice camping am intalnit pana acum. Suntem in localitatea Gossl, intre lacul Grundlsee si stanci, in mijlocul unui camp verde cu un gazon dens precum o mocheta. Proprietarul se plimba de colo colo pe masina de tuns iarba. Il oprim ca sa il intrebam daca putem campa si incercam sa il intrebam de o pensiune in apropiere, pentru parinti. Reusim sa intelegem ca putem campa acolo unde ne placuse cel mai mult dar engleza lui se opreste aci, sau nu vrea sa ne dea detalii gandindu-se ca ne pierde de clienti. Ramanem sa punem cortul in timp ce parintii pleaca sa isi gaseasca un acoperis mai confortabil. Se cazeaza si ei aproape de noi, nu avem decat de trecut o poteca peste un camp si suntem la ei.
E inca lumina asa ca decidem sa facem o plimbare pana la Toplitzsee. Cararea lata dintre stanci si un rau e perfecta pentru o incheiere de zi. Lacul e si el frumos si chiar daca nu sunt mai sunt barci, exista o terasa si bere. Alta forma de prezentare a apei si singura menita sa te inveseleasca atunci cand e evident ca se apropie IARASI ploaia. Lacul e plin de pesti, un ecran iti arata „live” viata de sub apa, iar copacii uscati au fost transformati in figuri interesante. Restaurantul e imbracat in lemn pentru a se integra natural in ambientul padurii din jur si totul are un aspect boem, rustic. Meniul promite bucate delicioase din pestii ce isi vad inca de viata in lac, nestiind ce schimbari surprinzatoare de cariera ii asteapta. Cum nu ne este inca foarte foame ne resemnam si ne promitem niste carnati fripti si o supa la plic, imediat ce ne vom intoarce din plimbare. Suntem atat de relaxati incat nici ploaia care incepe nu ne deranjeaza. Petra ne abandoneaza cand vede patul in plus din camera de la pensiune si de data aceasta chiar suntem multumiti, e pentru prima data cand vom dormi si noi in orice pozitie vrem pe salteaua de doua persoane. Dar cum niciodata lucrurile nu pot fi perfecte, in timpul noptii Alex se trezeste din cauza unor picaturi ce tintesc chinezeste, direct la el in frunte. O lipitura a cortului a cedat, moment in care folia plina de noroi de la Garmisch se dovedeste mai mult decat utila pentru a ne feri de apa in cort. Pana aici cu apa!

Calatori pe 6 roti – ziua a saptea

In timpul noptii ploaia viziteaza din nou tinutul. Dar, ca de obicei, dimineata se prezinta cu mult soare, amagindu-ne ca vom avea noroc de o zi diferita fata de cele de pana acum. Luam micul dejun in familie, in salonul „bunicii” Suzane, ingurgitand cu pofta branzeturi fine si cele mai delicioase placinte de casa din lume. Asistam apoi si la micul dejun al ratustelor, servit de maestra Petra.
Urcam la mica biserica si de data aceasta ma hotarasc sa vizitez si eu cripta cu cranii pictate. E deja a treia oara cand ajung acolo, ar fi pacat sa nu intru. Petra se simte mai bine ca mine in preajma oaselor si le clasifica dupa bunul ei plac: „uite mami, ala pictat cu floricele e de fata” zice ea. „Ba nu mami” ii stric eu socotelile, „pe fata nu poate sa o cheme Francisc”, si ii explic ca fiecare desen reprezinta simboluri legate de viata si realizarile omului respectiv. Nu sunt atat de desteapta, am citit pe foaia pe care ti se da la intrare.
Intre timp afara se innoreaza cu harnicie. Ce noutate! Hotaram sa plecam spre mina de sare, inainte de a ne prinde ploaia. Pe drum facem pariuri cu Petra ca „va urca” sau „nu va urca” pe jos pana la mina. La poalele muntelui pe cararile caruia ar trebui sa pornim vitejeste Petra e sfasiata intre doua dorinte: de a castiga pariul si de a alege funicularul ce ataca pieptis, pe sine, o panta abrupta. Ma uit din nou la cer si alegem varianta lenesa. Simt un val de iubire si recunostinta venind dinspre copil.
Decizia e de doua ori corecta: in primul rand privelistea ce se deschide sub noi in timp ce urcam e uluitoare, in al doilea rand in timp ce ne plimbam pe poteca dinspre intrarea in mina incepe sa ploua. Daca am fi luat-o pe jos am fi ajuns uzi fleasca, numai buni de inghetat in maruntaiele reci ale muntelui. Vizita in mina ar fi putut fi plictisitoare dar austriecii stiu cum sa evite asta: trecem pe langa straturi de sare ce coloreaza peretii in nuante roscate, prin tunele inguste strabatute de voci si acorduri stranii, vedem manechine ce ilustreaza vechea indeletnicire sau chiar vorbesc, asistam la proiectii si mici demonstratii prin care se explica formarea depozitelor de sare, filme care povestesc despre istoria si traditia mineritului. Legenda turistica a omului din sare, un fel de mumie sarata, descoperita dupa foarte mult timp si despre care nu se stie unde a fost ingropata, adauga piperul alaturi de sare pentru a da un gust complet vizitei. Avem si desert: doua tobogane lungi din lemn lustruit, pe care toata lumea se da incantata sau terifiata. Nu lipsesc nici mijloacele de imortalizare a experientei de pe tobogan iar la iesire putem cumpara, cu 5 euro, poza pe care este trecuta si viteza pe care am avut-o la coborare. 25 de km la ora nu e putin pentru ansamblul nostru de trei elefantei. Iesirea din mina se face pe un trenulet traditional printr-un tunel foarte lung. Ne trezim scosi astfel direct si fara drept de apel intr-o ploaie torentiala. Ne intoarcem in interior pentru a returna echipamentul de mina in care am fost costumati. Ploaia nu prea se da dusa asa ca ne echipam cu pelerine sau umbrele si coboram inapoi in oras.
Ne intalnim cu bunicii si cautam un restaurant pentru a manca ceva bun si a ciocni, cu o oarecare intarziere, un pahar de „la multi ani” in cinstea zilei mele de nastere.
Dupa masa ploaia se mai linsiteste si avem din nou parte de o seara placuta, numai buna de plimbare si poze. Petra e deja obosita si bate in retragere din nou, odata cu bunicii, la somn. Ne adapostim si noi de inca o repriza de ploaie si, in compania unei sticle de vin, alegem destinatia urmatoarelor doua zile: un tur pe la lacurile din Salzkammergut.

Calatori pe 6 roti – a sasea zi

In ultima dimineata la Garmisch se pare ca toata lumea s-a trezit cu un gand fix: “strange cortul cat e soare”! Cu totii se agita si misuna in jurul nostru asa ca intram si noi in ritmul colectiv, bucurosi de binecuvantarea uscata a razelor de soare. Numarul de corturi incepe sa se micsoreze ca prin miracol iar motoare de toate natiile se incarca din nou cu genti.
Dupa ce ducem primul rand de bagaje il las pe Alex cu Petra sa plece cu ultimele lucruri spre masina iar eu ma duc sa ma o iau pe Loona – asa o cheama pe Suzuki a mea. Ma uit in jur dupa un samaritean, se pare ca atunci cand am parcat-o pe intuneric nu am observat ca am lipit-o cu numarul de un gard si nu imi permite acum sa fac „hutza hutza” pentru a reusi manevra de coborare de pe cricul central. Un domn amabil zice „beauuuutiful” in timp ce se apropie de mine pentru a ma ajuta. Ranjesc sub camuflajul castii incercand sa o iau ca pe un compliment … poate ii place motocicleta?

In oras ne intalnim cu parintii mei, aflati pe drumul de inapoiere dintr-o lunga calatorie in Spania si Portugalia. Petra e atat de surescitata ca isi revede bunicii, dupa aproape 50 de zile de absenta, incat in prima faza nu ii recunoaste. Imi vine sa plang cand vad apoi imbratisarea plina de emotie intre un copil si o bunica si cand le aud pe amandoua razand cu hohote si vorbind mult, in cascade de povesti si glume. Imi aduc aminte de propria mea copilarie si o vad pe mama asa cum era atunci cand eram eu mica, o fire vesela, gata mereu sa faca din orice un bun pretext de ras.

Pornim la drum in formula inmultita, eu pe motor, masina in fata, masina in spate, mai rar asa o escorta. Iesirile din oras sunt cotropite de motociclete care se scurg in grupuri mari, in diverse directii. Nori negri sunt si ei o companie deja obisnuita de drum. Preocupata de ploaia care incepe si dorind sa ies cat mai repede din ea, accelerez ratand cu succes iesirea spre Villach. Alex, ramas in urma, e preocupat sa rezolve din mers o inundatie locala din masina, provocata de fatala combinatie dintre Petra si o sticla mare cu apa. Reusim in aceasta formula sa inaintam deja destul de multi kilometri pe care trebuie sa ii facem si inapoi. Odata scapati de autostrada uitam patania, drumul spre Hallstatt e o placere, e liber, e verde, urca in pante line spre munte si apoi coboara virajat inspre lac. Intram in orasul vechi imediat dupa o ploaie, strada e uda iar e aerul limpede si proaspat. Si aici am mai fost in ultimii doi ani, de aceea am facut rezervare pentru a treia oara la acelasi gasthaus cu varsta venerabila de 400 de ani, localizat ideal in inima istorica a asezarii, cu iesiri pe de o parte in piata mica si fermecatoare si pe cealalta parte spre lac. Hallstatt si-a aruncat o vraja asupra mea, chiar de la prima intalnire. De atunci traiesc un dor permanent fata de acest loc dintre munti, ape si nori si ma tem ca as fi grav pedepsita daca as trece prin Austria fara sa poposesc acolo macar pentru o noapte. Asa o obsesie trebuie fie clar vrajitorie! 

Sa fie oare patroana pensiunii? Nu cred, are optzeci de ani dar nu are aspect de vrajitoare. Se scuza blajin, in putinele cuvinte in engleza pe care le stie, ca nu ne poate ajuta la maldarul de bagaje, aratand spre picioarele ei batrane. Noi suntem deja cam dezamagiti ca nu putem parca unde eram obisnuiti – ceva se construieste chiar acolo iar putinele locuri ramase au fost deja impartite intre doua hoteluri cu mai multi muschi si stele. Nu ne incanta nici macaralele pe care le-am gasit stricand peisajul unic al caselor suprapuse pe fasia ingusta si abrupta de pamant dintre stanca si lac. Camerele economice pe care le-am ales de data aceasta sunt si ele destul de modeste pentru pretul platit, datorat mai ales locatiei. Dar nimic din toate acestea nu imi tulbura linistea si incantarea ce m-a cuprins imediat ce am trecut de bariera ce marcheaza si limiteaza intrarea in batranul Hallstatt. Lasam bagajele, mancam ceva in camera si coboram sa sorbim o bere pe terasa ce da spre lac. Pe scaune sunt puse paturi moi si colorate, numai bune de aruncat pe umeri atunci cand aerul racoros de munte iti patrunde, pe nepregatite, pana aproape de oase.
Petra e atat de incantata de hranitul ratustelor si a lebedei incat stam cu inima cat un purice, temandu-ne sa nu cada in lac in timp ce se intinde la ele. Mai tarziu aflam ca lebada era lebadoi si ca fericitul se plimba linistit pe lac si se indoapa de la turisti, in timp ce soata lui clocea ouale in vazul incantat al asiaticilor ce o pozeaza ca pe un obiectiv turistic important.

In Hallstatt avem parte de prima noastra seara de porumbei. Petra se lipeste de bunici si vrea sa doarma cu ei in timp ce noi ramanem priponiti la o terasa si bem o bere bruna cu spuma groasa si savuroasa. Bun regasit Hallstatt, nu stiu ce ai facut si cum ai facut dar ne-ai vrajit sa ajungem iarasi la tine!

va continua … 

Calatori pe 6 roti – a treia zi

Odata cu lumina incepe un concert incredibil de ciripeli, pe mai multe voci. Stau asa semiadormita si le ascult hipnotizata, nevenindu-mi sa cred ca sunt atat de aproape de natura. Am senzatia ca voi deschide fermoarul de la cort si ma voi trezi intr-o jungla. Simfonia de ciripeli nu reuseste sa imi strice de tot somnul, nici telefonul matinal pe care il primesc de la George care imi ureaza „la multi ani!”.

Cand ma trezesc cu adevarat descopar ca norii se imprastie si ca soarele da din coate sa imi faca ziua mai frumoasa. Mancam la micul dejun pizza ramasa de seara si ne pregatim rapid „bagajul” de balaceala. Intrarea e inclusa in pretul cazarii si dupa ce dam mult din maini in „discutia” cu sotul proprietar de camping, platim o garantie destul de mare pentru accesul la piscina – o bratara ce se pune la mana. Nu avem nevoie de ea pentru ca nu exista nici un fel de gard intre strand si camping. Sa nu mai zic ca si in camping se poate intra fara probleme printr-un drum neigradit pe care ne plimbasem seara. Mai departe nu comentez ca dau in subiecte legate de educatie si civilizatie si nu vreau sa imi stric amintirile.
Cand ajungem e destul de devreme si masinute speciale se plimba inca prin piscina copiilor curatind apa. Nu e aglomerat si nici nu ne calca nimeni pe picioare pana la pranz – oricum la cat de mare e locul, slabe sanse sa se umple vreodata. Un grup de copii devine, pentru Petra, un pachet de modele de rostogolire pe toboganul cu apa. Asta dupa ce, pana sa apara ei, a trebuit sa ii demonstram noi mai intai ca supravietuim, inainte de a-si „risca” ea propria viata.

Se apropie ora pranzului si ne hotaram sa o luam spre Rogner Bad Blumau, complexul hotelier cu piscine termale pe care l-am vizitat si anul trecut. O portie proaspata de nori incepe sa se adune, permitand insa in continuare soarelui sa isi faca de cap printre ei. Pe drum incerc sa ii explic Petrei ce e cu Hundertwasser dar imi dau seama ca imi e foarte greu, copilul nu pricepe prea bine nici ce e un arhitect, ce sa mai vorbim de concepte si alte lucruri abstracte. Cladirile colorate si strambe isi fac totusi treaba reusind sa o impresioneze asa cum o impresioneaza si ideea ca suntem pe iarba dar totodata pe acoperisurile altor cladiri. Nimic insa nu are un succes mai mare decat regatul piscinelor cu apa calda si „bulbucii”. Noua ne e foame dar trebuie sa mai amanam momentul mesei pentru a lasa sa se mai consume din fascinatia pe care o exercita diversele jeturi de apa ce tasnesc pe rand din apa, in variate moduri si locuri. Copilul alearga de colo colo si nu se sfieste de apa adanca, inotand asa cum poate, precum un catelus – stie si mai bine de atat dar de emotie a uitat – oricum e suficient cat sa razbeasca si sa se tina la supafata. Descoperim si piscina cu valuri iar Petra se arunca in ele cu acelasi curaj, desi acestea au cu adevarat forta marii si o dau jos destul de usor.
Din cand in cand ploua dar nu ne deranjeaza, ne mutam micul bagaj la interior unde e la fel de frumos. Spre seara descoperim si Vulcania, o alta piscina exterioara cu apa sarata plina de minerale si la radul ei foarte calda: 38 de grade. Din aceasta se poate sari direct in alt bazin cu apa mai rece. Nu ma incumet decat dupa ce vad cativa batrani facand asta si ma enervez zicandu-mi ca daca ei reusesc trebuie sa pot si eu. Senzatia e minunata, mai ales atunci cand te intorci de la rece la cald.

Ne balacim cu orele, printre raze de soare si picaturi, prin ape calde sau involburate, in decorul inspirat al unei arhitecturi pline de personalitate. E o aniversare mai mult ca perfecta dar, ca de obicei, prea scurta. Odata cu inserarea ne pregatim si noi de plecare si mai facem o plimbare ratacindu-ne, fara sa ne fi propus dar si fara sa ne para rau, printre acoperisuri si alte placute descoperiri. Gasim chiar si intrarea principala, cea pe care doi ani la rand nu am nimerit-o.
In timp ce coboram lenes spre parcare, pe aleea cu meri, facem pariuri de cate masini mai sunt la ora aceea tarzie. Petra e cea mai smechera: ne spune ca e surpriza si ca ne va declara numarul ei la fata locului. Ajunsi la masina Alex nu se poate abtine sa nu rada de ea.
Alex: sunt 15
Petra: exact la 15 ma gandisem, am castigat!
Alex: a, ba nu, sunt 16
Petra: tati, stii ceva, am gresit, la 16 ma gandisem, serios, crede-ma!
Alex: ba nu, eu am gresit, sunt 15 totusi
Petra: da, asa e, la 15 ma gandisem, te pacaleam mai devreme
… si discutia continua tot drumul spre camping, ba chiar si a doua zi Petra mai incearca sa ne convinga de sinceritatea ei si de evidenta faptului ca ea a castigat pariul.

(imaginile sunt realizate in exclusivitate la Rogner Bad Blumau, cele de la Furstenfeld sunt in postul anterior)

Calatori pe 6 roti – a doua zi

Ma trezesc cu ochii in soare. Cut! striga regizorul. Ai incurcat replicile.

De la capat: ma trezesc cu soarele in ochi. E o dimineata senina ce se anunta a fi caniculara. Proprietara pensiunii din Ungaria ne confirma: va fi soare si foarte cald, cel putin in Ungaria. Simt o nuanta de mila in vocea ei, se gandeste probabil la platosele de cavaler medieval in care ma voi imbraca, destinate protectiei la cazaturi “nedoritus”, nu si la grade celsius. Ne bucuram fara sa exageram, stiind ca avem inca multi kilometri de strabatut, distanta pe care vremea isi poate schimba infatisarea de oricate ori doreste.
Iesirea inapoi pe autostrada nu ne scuteste de peripetii. Eu fac stanga respectand indicatorul de Budapesta dar il vad pe Alex cum se precipita clipind des din faza lunga / faza scurta, fapt care ma determina sa intorc cu greu pe un drum destul de ingust. Il urmez si intuitia mi se adevereste, ne trezim pe autostrada in sensul spre Romania. Iesim dupa cativa kilometri, din nou spre Lajosemizse. Ca sa mai pierdem putin timp, de data aceasta refuz eu sa intorc pe sensul bun si o iau din nou prin oras, cu masina facand fete fete in spatele meu. Ma intorc pe drumul pe care o luasem initial, mai mult din dorinta de a-mi dovedi ca era ok si pe acolo. Mergem pe un drum national frumos si simt cum ma frige din spate privirea lui Alex. In scurt timp apare insa si o iesire spre autostrada si lucrurile intra in normal. Energiile negative se topesc in aer si autostrada se intinde din ce in ce mai incinsa in fata. La intrarea in Austria simt deja ca dau in fiert asa ca anunt hotarat ca eu nu mai merg pe autostrada, ca prefer sa o luam pe alte drumuri pe care sa mai pot si respira. Depasim momentul cu: „acum imi spui, dar cand am facut traseul impreuna de ce nu mi-ai zis?” si hotaram de comun acord un nou parcurs, in timp ce soarele ma perpeleste la foc constant in costumul meu „de vara” … negru la culoare.

Drumul se dovedeste, asa cum am sperat, de vis. Trecem mai intai prin localitatile cochete si linistite de pe langa Neusiedler See, dupa care urmeaza un drum superb (B50) prin campie ce se transforma treptat in padure. Depasesc un alai de masini proptit cuminte in spatele unui utilaj agricol si il astept pe Alex pe un drum umbrit, unde se simte miros de brazi si se aude susurul unui parau. Apare si Alex, mai aruncam un ochi pe harta si continuam prin Oberpullendorf si Oberwart, alte zone superbe.

Cerul nu mai arata atat de limpede si prietenos iar pe masura ce ne apropiem de Furstenfeld devine din ce in ce mai evident ca va ploua. Vine ploaia, bine nu-mi pare! Abia s-a mai racorit aerul si chiar nu simt nevoia sa ma ude. Din Stegersbach o luam pe un drum mai mic urcand spre localitati pe care cu greu le vezi pe harta dar in care iti vine sa opresti si sa uiti de tine pe acolo, macar o zi.

In cele din urma ajungem la Furstenfeld si gasim foarte usor camping-ul despre care citisem pe net. Ne uitam precum doua animale mancatoare de iarba si producatoare de lapte la portile inchise, nestiind cum sa procedam pentru a trece de ele. Apasam singurul buton care se dovedeste a fi o sonerie, spunem cuvantul magic: „camping” si Sesam se deschide catre un loc de vis: pe stanga apare un lac-piscina enorm, cu trambuline, tobogane si tot felul de chestii gonflabile uriase plutind la suprafata. Gazonul verde si padurea completeaza din abundenta, prin spatii generoase, peisajul. Ajungem la a doua poarta care se deschide automat cand ne apropiem de ea.
Campingul este detinut de o familie. Avem noroc sa fie in tura sotia, adica membrul familiei care vorbeste engleza. Ne intelegem bine cu ea, ne arata unde ar fi bine sa punem cortul si ca e loc si de masina mea si de motorul lui Alex. Zambim si se prinde ca a incurcat putin posesorii, dar nu mai lungim vorba. Ne spune ca ar fi bine sa ne grabim sa ne montam cortul, urmand sa rezolvam ulterior cu actele. Intre timp tunetele se intetesc iar norii incep sa se stoarca incet deasupra noastra. Nu era prima ploaie din ziua respectiva, asa ca incercarile noastre de a evita noroiul si de a intinde cortul fara sa se ude cred ca erau de-a dreptul hilare. Misiunea e indeplinita: cortul e pus cam stramb dar vertical inainte sa inceapa sa toarne.

La culcare salteaua se dovedeste a fi neincapatoare pentru trei persoane, firesc de altfel, e de doua persoane. O lipim intr-o parte de cort pentru a nu scapa copilul pe jos si ne luam pozitia de sardele. In timpul noptii eu si Alex ne miscam sincron de pe o parte pe alta in timp ce ploaia canta neobosita pe cort. Inghesuiala ne prinde totusi bine la temperatura destul de scazuta iar somnul nu e greu de obtinut cu atata aer curat in jur.

(Fotografiile din camping si de la strand sunt de a doua zi dimineata)

Ne aflam in anul de gratie 2009, anul crizei economice. Iata ca se intampla si la nivel global, iata ca si “tarile calde” – adica paradisurile europene spre care visam noi, cei de pe plaiuri mioritice – se confrunta cu probleme financiare. Romania si asa nu o ducea prea bine si se dovedeste acum, mai mult ca niciodata, ca e loc de mai rau. Ce se intampla in publicitate? Marcile ezitante si conduse dupa ureche dau inapoi punandu-si mana la gura – gest impulsiv manifestat instinctiv in fata fricii. Marcile solide fac un pas scurt inapoi, isi reanalizeaza directia, dupa care pornesc cu incredere inainte, stiind ca nu taierea bugetului le va salva de la colaps ci relatia pe care o vor avea cu clientii, increderea si satisfactia acestora, felul in care vor ramane loiali si vor continua sa cumpere. E oricum mai bine sa ai clienti care sa cumpere mai rar, dar sa te aleaaga pe tine, decat clienti care dupa ce ca fac gestul mai rar, se mai duc si la competitie.
Chiar daca e criza, BMW Motorrad nu da inapoi si organizeaza ca in fiecare an Zilele BMW la Garmisch-Partenkirchen. Spatii mari, spectacole, peste 30.000 de posesori sau aspiranti prezenti, un eveniment de mare anvergura.

Dar sa coboram acum din lumea brandurilor si marketingului si sa aflam ce se intampla in lumea familiei F.

Duminica seara, acasa, cei doi soti navigheaza pe net.
Sotul F: Anul acesta e intre 3 si 5 iulie
Sotia F: Oau, ce fain, adica imediat dupa ziua mea. Ce mi-ar placea sa mergem, ofteaza ea, motociclista convinsa.
Sotul F: Pai stiu si eu…
Sotia F: Ce sa stii, e clar ca nu ne permitem…

Trec aproximativ trei saptamani.
Vineri seara, cei doi asezati la acelasi birou, in fata calculatoarelor.

Sotul F: Vine ziua ta. Ce facem?
Sotia F: Mergem la Garmisch?
Sotul F: Mergem?
Sotia F: Mergem! Cu o conditie. Nu plec fara copil, nu vreau sa imi zica “la multi ani” la telefon!
Sotul F: ….
Sotia F: ?
Sotul F: Biiiiine!
Sotia F: Sun-o acum pe mama ta sa fii sigur ca poate veni sa dea de mancare la catel.

Cam asa s-a decis aceasta calatorie. Genul acela de hotarare spontana luata impotriva oricarui argument rational, genul acela de “n-ar trebui dar vreau si daca vreau asta e, hai sa o facem si vedem noi dupa aceea cum ne descurcam”.

Va fi un drum fara doar si poate interesant. Eu singura pe motor, Alex singur in masina cu tartorita de aproape 6 ani, in floarea copilariei plina de hachite, miorlaieli si “vreau asa”, “vreau acum”. Am mai mers in formula aceasta insa de obicei mai avea companie un copil sau alte victime adulte in masina. Cel putin avem bucuria ca in toate locurile pe care ni le-am fixat pe traseu am mai fost, asa ca un cadru familiar ne va ajuta sa acordam suficienta atentie si copilului.

Si pentru ca am mai fost voi ilustra in imagini traseul – cel din afara Romaniei.

Povestea calatoriei pe 6 roti si imagini proaspete de pe drum – le vom impartasi la intoarcere!

Daca pentru credinciosi catedrala este locul in care vorbesc cu Dumnezeu, pentru mine exista locuri din lume in care simt ca exista, ca il vad si ma vede. Ceva deasupra mea imi ofera atunci o bucurie atat de clara incat devine sfanta prin curatenia si puritatea ei. Am salutat lacul si muntii de jur imprejur si mi-am promis sa revin si sa retraiesc acest moment de oricate ori voi putea.