Oricat as fi vrut sa nu mai scriu despre lucruri negative, tara asta se straduie din rasputeri sa imi dea motive sa ma minunez si sa simt nevoia, la aproape fiecare pas pe care il fac, sa imi exprim “recunostinta”.
Hai sa vorbim azi despre ORDINELE de la Sala radio.

Mi-a dat Dumnezeu un copl talentat si cantator. Mi l-a dat din nefericire in Romania, tara in care va trebui sa suportam multe ca sa il ajutam sa isi urmeze talentul si pasiunea.

Sunt acum la Sala radio, locul in care am vreo doua ore de pierdut, cat timp ea e la repetitie.
Nu discut interdictia de a trece de usa, ma gandesc ca orice parinte sau bunic are potential de terorist. Bine macar ca exista un hol in care sa putem sta. Nu si suficiente scaune, ceea ce ma duce la urmatorul “ordin”.
Exista o terasa cu mese si scaune, loc berechet sa stai 2 ore, sa bei un suc, sa citesti o carte. Dar NU, magazinul e deschis doar in timpul saptamanii si doar pana la ora 17. Repetitiile noastre sunt seara. Sau sambata. Deci e gol. Ba nu, deci e interzis. Ca asa spun ordinele. Sala respectiva e goala, nu ai ce sa furi, poate doar scaunele, ceea ce ar fi oricum imposibil, ar trebui sa treci pe langa paznic. Dar acesta striga la tine ca nu ai voie in timp ce el personal sta bine merci pe propriul scaun.
Sa trecem acum la regulile de bun simt. Ma uit la singurele scaune libere din zona “permisa”. Sunt aproape de usa de la care intra frigul de afara, iar cativa oameni au umplut locul cu fum. Exista un afis mare care spune ca e interzis. Credeti ca paznicul se ridica sa le spuna ceva? Dimpotriva, se uita la mine ca la o nebuna cand ii atrag atentia.
In final, daca in cele doua ore ai cumva nevoie la toaleta poti sa iti iei gandul. Nici acolo nu e voie. Nici nu ai alta optiune prin zona. Ce poate sa faca o biata bunica in acest caz?

Si uite asa se construieste civilizatia unei tari. Cu ordine (in sensul de comenzi) si lipsa de bun simt. Doar nu credeam ca am evoluat cumva…

… sunt eu. Si culmea, ma incearca un fel de mandrie fata de aceasta afirmatie. Asa e omul, daca nu poate fi cel mai smecher incearca macar sa gaseasca alta extrema. In cazul meu, cred ca pot sa aspir la pozitia de cea mai fraiera. Iata si argumentele pe care le-am pus la baza acestei declaratii:

1. Eu cred in reguli de circulatie si traiesc sperand ca, daca macar un om le respecta, e un inceput. Merg ca fraiera cu 50 la ora in oras, daca se pune galben consider ca trebuie sa opresc, daca vad un pieton fac tot posibilul sa ii dau prioritate. Si primesc, tot ca fraiera, cele mai bogate si inspirate injuraturi.

2. Eu cred in regula bunului simt si nu imi place sa deranjez pe nimeni. Daca doua coloane de masini sunt in deplasare, ok, nu se merge repede, dar se merge. In loc sa ma strecor printre ele turand asurzitor motorul stau ca fraiera in rand si merg odata cu ele. Asa cred eu, ca deplasarea printre masini nu este necesara decat cu o viteza foarte mica si atunci cand cele doua coloane chiar sunt blocate sau imi fac loc de bunavoie. Astept calma vremea cand mersul printre masini va fi legiferat si acceptat cu respect, pana atunci nu am chef sa ma pun cu ambitia altora de a fi primii care pleaca de la semafor.

3. Eu nu sunt mai grozava ca altii. Daca vor sa se bage in fata ii las, chiar daca stiu ca nu vor merge mai repede ca mine. Pana la urma mi se pare ca sunt mai in siguranta, asa fraiera, in spatele lor, decat cu ei prea aproape de spatele meu.

4. Eu nu ma grabesc nicaieri, imi doresc doar sa ajung mereu acasa la copilul meu, chiar daca ma va costa ceva timp in plus si remarci nu tocmai laudative din partea amicilor mei. Nu cred ca un motociclist este in pericol daca merge, ca fraierul, cu viteza mica sau mai mica decat cea a traficului. Cred intr-un singur lucru: nu exista niciun alt lucru la care sa ma grabesc, mai important decat oamenii din viata mea.

5. Eu cred ca producatorii de motociclete au stiut ei ce au facut atunci cand le-au dotat cu doua roti. Il admir pe Chris Pfeifer pentru ceea ce face dar sunt departe de a privi admirativ pe cei care incearca mersul pe o roata de la un semafor la un altul. Chiar si atunci cand sunt pieton si ii vad, aplec ca fraiera capul si ma incearca o rusine, de parca cineva din familia mea m-ar pune intr-o situatie penibila.

6. Eu cred in placerea de a conduce motocicleta, nu in aceea de a fi admirata pe ea. Si pentru ca vreau sa imi pastrez accesul la placere, transpir ca fraiera cu echipamentul complet pe mine, chiar si in cele mai fierbinti zile. Sau, daca e prea cald ca sa mai suport, pur si simplu merg alaturi de alti fraieri, cu metroul. Revenind la punctul 1, daca eu fac asa si mai salvez putin din stratul de ozon, e si asta un inceput.

7. Eu cred ca nu exista diferente intre conservari si motociclisti si ca respectul ori e reciproc, ori nu e. Daca un sofer nu vede si nu aude o fraiera ca mine in trafic nu inseamna ca e nesimtit. Asa cum daca un nesimtit vrea sa imi faca rau intentionat, nu inseamna ca trebuie sa ii platesc cu aceeasi moneda si sa ii rup oglinda. Asa sunt eu, mai fraiera, nu pot schimba masca de om civilizat cu cea de agresor intr-o clipita.

8. Eu cred ca multe accidente moto se datoreaza ignorantei si ingamfarii. Am avut parte de un accident datorat propriei ignorante. Nu vreau sa am parte si de un accident datorat celui de-al doilea motiv, imi place de mine asa cum sunt, cam fraiera.

9. Eu cred ca aproape toate scolile moto ar trebui amendate pentru indiferenta pe care o arata fata de educatia si viata viitorilor motociclisti. Si mai cred ca prea multi citesc ceea ce scrie in carti si prea putini aplica, atat timp cat nu au avut un om care sa le impuna o conduita. Am stiut ca scoala nu te pregateste pentru iesirea in trafic si totusi am iesit ca smechera in trafic, fara sa exersez sau sa ma obisnuiesc cu motorul inainte, intr-o parcare goala. Am avut atunci un accident in urma caruia am ramas fara splina si ma bucur ca a fost doar atat. A fost pentru prima si ultima data cand am vrut sa nu par fraiera.

10. Eu nu cred ca soarta e capabila sa ne controleze in totalitate viata. De acord, putem vorbi de soarta atunci cand stam cuminti in banca noastra si ne cade un borcan in cap sau cand tragem de acceleratie pana la 300 la ora (pe asta n-am incercat-o, fraierii nu au motoare atat de puternice) si scapam cu viata. In multe alte situatii insa e vorba de actiuni ale caror consecinte le meritam, indiferent ca am fost fraieri sau smecheri.

In concluzie, eu cred ca motociclismul e o pasiune si, ca toate pasiunile, genereaza extreme bune si extreme rele. Si iubesc motociclistii pasionati, chiar daca nu sunt suficient de rapida ca sa ma pot tine dupa ei sau daca nu imi impartasesc viziunea mea. Inteleg ca fiecare face ce vrea cu viata lui… pana la punctul in care o pune in pericol pe a altcuiva.

Cat despre mine, asa fraiera cum sunt, am trecut cu bine de 20.000 de kilometri pe motor, am vazut din saua lui Alpii si multe tari, am bifat mecca motociclistica Stelvio, am trait cu entuziasm toate partile bune ale acestei pasiuni. Si stiu ca nu sunt sigura fraiera de pe pamant, imi doresc doar ca cei ce sunt la fel ca mine sa nu uite ca cele mai frumoase pasiuni se traiesc si se manifesta individual, nu prin imitatie si nici prin contradictie.

Respectele mele catre toti oamenii buni!