Ce vrăji a mai făcut Coelho

Am terminat aseara “Vrajitoarea din Portobello” si am iesit cu parere de rau din transa pe care ti-o induce Coelho cu fiecare roman al sau.

Chiar daca regasim la fundamentul fiecarei povestiri aceleasi motive spirituale sau mistice, ceea ce ma uimeste este faptul ca, desi el insusi un vrajitor al cuvintelor si ideilor, Coelho nu urmeaza ritualuri.

Nici o poveste nu se repeta, nici un roman nu este la fel construit ca altul. De fiecare data ma astept sa gasesc asemanari si de fiecare data am surpriza de a descoperi ceva nou.

In “Vrajitoarea din Portobello” Coelho reconstruieste viata unei tinere din Transilvania fara sa apeleze la naratiunea obisnuita, intreaga carte fiind compusa din marturii ale persoanelor care au interactionat cu ea. Este incredibil cum poti da viata astfel unui caracter fara ca personajul insusi sa aiba vreodata “sansa” de a-si spune punctul sau de vedere. Si totusi, pe masura ce citesti marturiile, o cunosti si o intelegi ca si cum ai fi intalint-o personal pe Sherine, sau Atena, sau Hagia Sofia, oricare i-ar fi numele.

Oamenii inca se sperie de magie si multi sunt gata sa arda pe rugul prejudecatii pe oricine are un har sau poate sa simta si sa vada lucruri la alt nivel decat cel pe care il pot ei intelege. Din fericire un “vrajitor” precum Coelho reuseste sa se apropie de magie si de om prin fictiune si, desi nu garantez ca toata lumea il place sau il citeste, sunt sigura ca va scapa de rug.

Voi incheia si eu cu ultima propozitie din roman: “iubirea este”. Merita sa cititi insa tot pana acolo – fara sa trageti cu ochiul la final pentru ca e pacat sa stricati o mare surpriza – ca sa intelegeti cu adevarat aceasta propozitie aparent banala.